Ana Morosanu: Eminescu si organele sfaramate

15 Jan

Încă de când am intrat la școală am fost introdusă în lumea poeziilor lui Mihai Eminescu, iar pe durata tuturor anilor școlari între mine și el a fost o relație de love-hate. Îmi plăceau poeziile lui, dar jur că uram când trebuia să le comentez. Simțeam că nu mă ajutau cu absolut nimic comentariile, că nu îmi vor folosi informațiile deloc pe viitor. În plus, de unde să știu eu le ce se gândea autorul atunci când le-a scris? Nu pot să mă întorc în timp, nu pot să vorbesc cu spiritul lui, nu mai bine o lăsăm așa? De ce nu lăsăm poezia pur și simplu să curgă, iar noi să ne spunem doar propriile idei despre ea, fără să stabilim o singură interpretare ca fiind adevărată? De ce?

Recunosc că niciodată nu am fost impresionată de Eminescu, uneori mi se păreau prea banale poeziile lui și credeam că este supraapreciat față de alți autori români, precum Cella Serghi, Caragiale, Rebreanu. Cu toate astea, îl consideram mereu ca fiind unul dintre cei care au revoluționat limba română, ca fiind unul ce a deschis larg porțile literaturii românești, însă nu puteam să zic că eram profund impresionată de scrierile lui.

Totuși, în toți anii mei de școală, relația dintre mine și el era bipolară. Îmi amintesc și acum când am atins punctul maxim de ură. A fost ziua în care l-am blestemat cel mai mult, ziua în care l-am urât maxim pe el, pe criticii care i-au acordat importanță, pe oamenii care l-au băgat în bibliografia școlară, o zi în care chiar mi-am zis: „Care a fost prostul de a luat în seamă prostiile lui?”.

Haideți să vă povestesc: am făcut un liceu de elită, pe care nu îl recomand absolut deloc, ba chiar mă mândresc că am reușit să supraviețuiesc tuturor opresiunilor întâlnite în anii de liceu. Să zicem doar că am intrat într-un loc unde mi se spunea că părerea mea contează, că va fi ascultată și luată în seamă, dar realitatea m-a izbit în față, iar totul era pe dos, un fel de mini-comunism mascat. Dar deh, trecem peste. În clasa a X-a a fost un mare scandal în clasa mea, de am reușit să supărăm toți profesorii din liceu, în special pe doamna dirigintă, care este profesoară de engleză, și directorii. Colac peste pupăză, noi făceam orele de română cu doamna directoare, iar după incident vine teza la materia ei. Ce să ne dea, ce să ne dea? Eminescu! Păi normal, dă cel mai greu poet român, pentru a te răzbuna așa puțin pe niște elevi de 16 ani. Mă rog, treacă meargă, dar când am văzut poezia în față, recunosc că nu reușeam să găsesc semnificația absolut deloc!

Ca să fac un mic istoric, până în acel moment mă întâlnisem cu Somnoroase păsărele, Lacul și Luceafărul, fiind singurele poezii studiate cap-coadă la orele de română, în timp ce restul erau doar poezii scurte, unde reușeai să te prinzi repede despre ce e vorba. Dar poezia dată în teză era un fragment din Scrisoare IV. Nu puteam să găsesc ideea centrală, textul mi se părea incomplet (am aflat mai târziu că era incomplet, iar versurile date nu aveau nicio noimă fără paragrafele anterioare), însă un vers mi-a rămas în minte. Un vers care m-a făcut să cred că Eminescu avea mereu coșmaruri, că visa mereu că era omorât. Un vers pe care, culmea, mai trebuia să-i comentez și semnificația: „Ah! organele-s sfărâmate și maestrul e nebun!”. NU ZĂU? Păi cum ai vrea să fie maestrul dacă el te taie bucăți? Nu numai că te taie bucăți, dar e și extrem de sadic cât să te lase să trăiești, pentru a vedea cu ochii tăi cum taie toate organele tale interne! Ce îmi venea să scriu drept comentariu? Simplu: Semnificația versului respectiv reprezintă un coșmar sau o experiență trăită de poetul însuși: cineva l-a asasinat, a băgat efectiv cuțitul în el, i-a deschis pieptul, iar apoi a trecut la ciopârțirea organelor interne. Cumva, poetul, anume victima, a văzut această scenă și și-a revenit miraculos pentru a scrie versul respectiv. De ce l-a numit maestru? Pentru că tăia organele la perfecție, fără să lase nicio urmă de sânge! Trebuie să fii maestru pentru a face asta! Toată ziua m-am gândit la versul acela și toată ziua numai asta îmi imaginam: Eminescu omorât în cel mai crud mod cu putință. Bineînțeles, când am observat că altă idee nu-mi venea, am lăsat subiectul nefăcut, pentru că eram conștientă de prostia vorbelor mele. Ah, îmi venea să mai completez cu vorbele directoarei: Ce? Nu, nu sunt supărată pe voi dragilor, stați liniștiți.

Totuși, deși în ziua aia l-am înjurat de toți oamenii dragi, nu am putut ocoli întrebările: Cum a fost Eminescu? Cum a murit el? Cum a trăit el, cu toată depresia pe care o avea? Ce evenimente din viață l-au făcut să fie așa? De ce a înnebunit? La cât de deprimat pare în toate poeziile lui, de ce nu s-a sinucis? și multe altele, fără răspuns, pe lângă faptul că mă întrebam de ce la școală nu ne învață absolut nimic despre viața artistului. Nu ne-ar fi mai ușor să înțelegem poeziile lui?

În fine, nu vreau să continui în această direcție, deoarece cred că știm cu toții că sistemul educațional românesc nu ne învață absolut deloc lucruri interesante. Totuși, datorită curiozității mele, am căutat pe net documentare despre viața lui și pot spune că unul m-a impresionat până la lacrimi. Paradoxal, în acea zi, relația dintre mine și Eminescu a atins celălalt pol, nu chiar extrema, dar s-a înclinat balanța. De la toată ura și disprețuirea asupra lui, am simțit compasiune, i-am înțeles mult mai bine viața, cum a murit, cum a fost batjocorit de oameni, de aici toate poeziile lui pline de tristețe, depresie. Vă las aici documentarul respectiv:

Ah, povestea cu poezia aia nu se termină acolo: într-a XI-a a fost prima mea întâlnire cu una dintre scrisorile lui Eminescu, de abia atunci am avut un tablou asupra tuturor scrisorilor, am știut ce e cu ele, care a fost scopul lor. Singura pe care am luat-o la puricat a fost Scrisoarea III, că nah, aia cerea școala, dar a fost singura operă de-a lui care m-a impresionat profund. În schimb, anul următor, adică în clasa a XII-a când făceam meditații pentru bac, am aflat semnificația versului cu organele: aparent, cuvântul „organele” nu se referea la organe, alea interne, ci la orgă, acela fiind pluralul. Serios? Serios??? SERIOOOS??? Cum te aștepți ca eu, un copil de 16 ani, să fi întâlnit la plural substantivul respectiv? CUM? Mi-a zis și proful de la meditații că oricum, aia e o poezie pentru facultate mai mult, nu pentru liceu.

În fine….Eminescu săracu, mă întreb ce gândești tu acum, dacă știi câți elevi ai traumatizat așa, post-mortem…..ești mândru de chestia asta?

Ana Morosanu

6 Replies to “Ana Morosanu: Eminescu si organele sfaramate

  1. N-am citit niciodata Scrisoarea a IV-a. Ma facusi curios :))

    Cred ca este cel mai amuzant articol. Dupa al meu 😀

  2. Pingback: Ana Morosanu despre Carousel - Teatrul Bulandra - LaTeatru.EU

  3. Ma bucur ca ai reușit sa treci peste tot ce a fost mai greu
    Dar acum ai ajuns ce mai buna profesoara de dans 😙😙

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *