Am primit cartea de la Bianca la ultima ei vizita in Bucuresti. De citit ma apucasem s-o citesc imediat cum mi-a dat-o, pe drumul de intoarcere. Doar ca drumul pana acasa era scurt, intr-un autobuz oricum plin n-am apucat sa citesc decat 2 pagini. Ma atrasese stilul, romanul ma atragea, doar ca, vorba unui clasic, tot de prin Ardeal, #ghinion, caci aveam incepute alte 2 carti. Asa ca Anuta draga a fost, pe moment, abandonata.
Apoi, la vreo saptamana si ceva dupa, am mers la teatru. Desi numele nu zice mare lucru, am vazut spectacolul Baiatul din Brooklyn. Un spectacol despre un scriitor. Despre OMUL din spatele literelor. Despre cum apar acele carti minunate care ne fac sa radem, sa plangem, sa ne bucuram ori sa ne deprimam. Nu reiau ideile, le puteti citi pe blogul de teatru.
Partea care intereseaza aici este, insa, alta: in aceeasi seara, la 2 noaptea, m-am apucat de citit Anuta draga. Cunosc si eu cativa scriitori, n-or fi ei de Nobel, n-or avea ei sute de mii de exemplare vandute, dar pe viitor cine stie … Poate voi avea candva ocazia sa ma laud cu autograful de mai jos.
Am terminat cartea (nu-s de acord cu ideea de citit pe nerasuflate, evit pe cat pot s-o aplic; trebuie sa citesti in portii mici, sa savurezi ce-ai citit, sa te bucuri de lectura) si, desi totul parea destul de clar, eu inca aveam o intrebare care ma rodea. Desi cartea este o frumoasa poveste de dragoste, traita de bunicii autoareai, eu inca aveam o nedumerire. Atat din spectacolul de teatru vazut cu cateva zile in urma, cat si din alte spectacole, filme ori carti, stiam un lucru cert: in fiecare carte este o parte, mai mica sau mai mare, din autor. Este o particica din scriitor, pe care o lasa acolo oricat de mult si-ar dori sa nu. Chiar si cartile de fictiune au o particica insemnata din autor. Ma rog, este de discutat care sunt cu exactitate acele carti de fictiune, dar nu intru in detalii.
Povestea cartii este extrem de misto: Anuta, bunica Biancai, a avut o prima casnicie nefericita, o alegere gresita facuta din cauza unui mix (nefericit) de factori. O a doua casnicie, insa, a fost una fericita, chiar daca ea a fost inceputa sub auspiciile unei saracii aproape lucii. Dar ce mai conta saracia daca cei doi erau fericiti?
Stilul este unul extrem de … oral, te simti de parca protagonista si-ar trage un scaun langa tine, si-ar trage sufletul, ar bea eventual o cana de vin (fiert sau nu) si s-ar apuca sa-ti povesteasca. In felul ei, cu limbajul, cu adaugirile ei (nelipsita comparatie cu prezentul, spusa cu doza evidenta de regret), cu ritmul ei. Cand alert, cand domol, cand evidentiaza unele lucruri, cand sare peste altele. Unele personaje aparent lipsesc, altele sunt doar personaje generice. Exact ca atunci cand cineva iti povesteste intamplari traite.
Poate din acest motiv am citit cartea in portii. In doze cand mici, cand mari. Stiti, atunci cand cineva are ceva sa-ti povesteasca, nu e bine sa-l lasi sa-ti spuna totul deodata. Stai 1-2 ore cu el la povesti o seara, apoi revii seara viitoare, cand inainte sa continue, il pui sa-ti faca un rezumat (in cazul meu, rasfoiam rapid cateva pagini deja citite, sa-mi reamintesc unde lasasem povestea).
A durat vreo 2 zile sa termin cartea Anuta Draga si, dupa cele 2 zile, pot spune ca am invatat mai multe regionalisme ardelenesti decat am invatat in cele 2 luni (cumulate) petrecute in Cluj cu ocazia diverselor festivaluri de film. E drept, in anumite momente mi-am prins urechile, caci un cuvant fusese deja explicat cu ceva pagini inainte, insa eu il uitasem. Unele expresii le stiam deja, alte cuvinte doar am dedus ce inseamna, iar in vreo 2 randuri chiar am cautat pe google. Nu ma puneti sa va dau exemple, ca n-am. Pot spune, doar, ca a fost cea mai buna lectie de ardelenism pe care o puteam lua.
Eh, si acum sa revenim la intrebarea de mai sus: unde e Bianca Tamas in toata povestea asta? Dupa ce m-am gandit un pic, am gasit raspunsul: ea este un foarte bun ascultator. In cazul meu, mi s-a spus ca-s un bun povestitor, ca stiu sa relatez (cu sau fara inflorituri) multe chestii traite de mine, dar am prostul obicei sa nu stiu sa ascult. Nu am rabdarea necesara sa ascult. Ea, Bianca Tamas, pana sa se apuce sa scrie acest roman, a stat sa asculte povestile bunicii ei. Probabil s-a documentat si din alte surse, nu am de unde sa stiu. Cert este ca pana sa astearna pe hartie acele ganduri, ea intai a stat si a ascultat.
Si mie mi-a povestit bunicul o gramada de chestii. Si bunica-mea, atat cat mai imi amintesc eu. Doar ca deseori ii intrerupeam, imi gaseam altceva de facut. Evitam sa-i ascult, sa fiu cu adevarat atent. Ceea ce ea, Bianca Tamas, a facut. Cu siguranta meseria de jurnalist a ajutat-o.
Caci, vedeti voi, un bun scriitor nu este doar o persoana care a trait lucruri misto, ci este si o persoana care are in jurul sau oameni interesanti. Uite ca Bianca Tamas are, intai si intai, o familie misto, cu o poveste de viata misto.
Cartea Anuta Draga se gaseste la Libris. Cititi-o, iar daca aveti de facut drumuri prin Ardeal s-ar putea dovedi utila 🙂
0 Comments
2 Pingbacks