Barbatul care nu era ucigas este un roman politist suedez (Sweden my love!), primul din seria care-l are ca persoanaj principal pe Sebastian Bergman. Acesta nu este politist sau detectiv, ci psiholog, el colaborand cu politia in anumite cazuri.

Fiind vorba despre un roman mai amplu, complex, avem 2 fire narative principale si alte cateva secundare. Primul il vizeaza pe Bergman si motivatiile sale personale, problemele sale, interesele sale, traumele sale; al doilea fir narativ este cazul principal pe care politia il avea de rezolvat si anume uciderea cu sange rece a unui elev-problema de liceu.

Un tanar elev, ce se integra cu greu in grupurile sociale din liceu, este gasit mort intr-o padure, primul gand al politistilor fiind ca acesta fusese omorat ritualic: pe langa faptul ca erau vizibile mai multe lovituri de cutit, inima tanarului fusese smulsa din piept. In urma autopsiei, insa, se constata ca, de fapt, elevul fusese impuscat.

Cum reuseste Sebastian Bergman sa se autoincluda in ancheta, cine este vinovatul si ce alte motivatii personale mai avea psihologul ramane sa descoperiti singuri.

Eu, insa, simt nevoia sa mai fac 3 observatii importante legate de carte.

Prima dintre ele este legata de aspectul tehnic, literar, al cartii. Barbatul care nu era ucigas este un thriller atipic: nu este alert, plin de actiune, ci este o carte destul de introspectiva. Avem pasaje ample in care aflam gandurile ascunse ale personajelor, autorii concentrandu-se mai mult asupra personajelor decat asupra gasirii efective a criminalului. Exact ca un psiholog, romanul nu se intreaba doar CINE a comis crima, ci si DE CE. Mai ales DE CE. uneori, intrebandu-te de ce, parcurgand, deci, drumul invers, s-ar putea sa afli (mai usor) criminalul.

A doua chestiune este legata de personajul principal, de Sebastian Bergman. Dupa cum stiti, candva demult imi doream sa devin psiholog. Prietenii deja incepusera sa-mi trimita tot felul de glume, cu ceva sambure de adevar, legate de psihologi. Un adevar, reliefat in zeci, daca nu sute de glume, este cel legat de cat de multe probleme psihice au psihologii. Ma rog, nu toti, ci majoritatea lor. Multi devin psihologi ca sa se inteleaga pe ei, ca se repare, crezand ca-i va ajuta. Veti descoperi singuri cum este exact Sebastian Bergman si, mai ales, DE CE! Ideea este ca-n cazul multor psihologi, cu Sebastian in frunte, se aplica proverbul romanesc Fa ce zice popa, nu ce face popa. In acest caz, psihologul inlocuieste preotul.

A treia chestie, care este doar o intrebare fara raspuns, deloc retorica: cum scriu 2 oameni o carte? Aveam un profesor la una dintre facultati, care ne spunea ca autorii ar trebui sa-si delimiteze clar teritoriile, cand o carte are mai multi autori inseamna ca fiecare autor a scris un capitol. Era vorba de cartile de specialitate, insa cumva mi-a ramas in minte ideea. Tot nu-mi dau seama cum scriu 2 oameni la ACEEASI carte cand ea este UN ROMAN? Isi ia fiecare un set de personaje? Discuta impreuna planul general? Serios intreb. Si nu, nu am vreun raspuns.

Si inca ceva: mi-a placut mult cum a fost folosita constant sintagma din titlu, Barbatul care nu era ucigas. M-a dus cu gandul la articolele blogosferice si la ideea de SEO. Strict literar, pe tot parcursul cartii vedeai Barbatul care nu era ucigas s-a uitat cu teama la faptul ca politia l-a eliberat pe suspectul X…. O mare bila alba pentru acest artificiu literar.

Barbatul care nu era ucigas este, per total, o carte excelenta, mai putin dinamica decat majoritatea thrillerelor, dar mai axata pe latura psihologica. Eu am terminat-o la 4 dimineata pentru ca pur si simplu nu voiam sa am culc pana nu aflu deznodamantul.

Barbatul care nu era ucigas a aparut la Editura Trei si se mai gaseste doar la Librariile Humanitas.