Am iubit întotdeauna cuvintele. Mi-a plăcut să scriu, să citesc, să mă pierd și regăsesc printre rânduri. Am citit pe ascuns „Crăiasa zăpezii” la lumina veiozei din camera bunicii pentru a-mi surprinde colegii și doamna învățătoare, care dintr-o pură coincidență era și mama, la ora de lectură. Mie mi-au plăcut poeziile, poveștile, romanele, dramaturgia, vechiul, noul, totul. Trebuia să fie doar o altă lume în care să mă pierd, conturată prin cuvintele altcuiva, în care să pot evada. Am citit cu drag, de la Eminescu, Blaga, Ion Barbu, Ana Blandiana, Marin Sorescu sau Marin Preda, Sadoveanu, până la Marius Tucă, Cristina Andone, Mădălina Rusescu. De unii nici nu ați auzit și probabil mulți dintre voi nu vor auzi vreodată, dar scriu atât de frumos …
Cumva, mie nu mi-a fost niciodată teamă să citesc, dar asta pentru că am avut norocul de a da exact peste oamenii potriviți care acceptau faptul că acele comentarii, acele eseuri, de la examene, olimpiade, erau scrise în procent de 99% în viziunea mea. Undeva greșim, undeva în școală se greșește, învățăm copiii să se teamă de literatura noastră, să „urască” autorii români consacrați și să îi evite din cauza emoțiilor vechi și pe cei contemporani. Asta pentru că asociază literatura noastră cu o notă, cu teza aia la care a luat o notă mică pentru că a sărit un paragraf din cartea de comentarii. Eminescu e printre cei mai detestați, în frunte cu „Luceafărul” vieții, de Barbu nici nu se mai pune problema să îl aducem în discuție. Mi-ar plăcea ca evaluările să semene mai mult cu niște recenzii. Să îmi spună copilul, elevul, studentul, ce i-a plăcur și ce nu, ce a înțeles el, de ce ar recomanda cartea aceea și cui.
Dacă întrebi românii care e autorul preferat *exceptând numărul mare de români care nu citesc deloc*, majoritatea au unul străin. Asta nu pentru că noi nu am avea oameni care chiar reușesc să îți facă pielea de găină, ori să te facă să te îndrăgostești de unul dintre personaje (eu l-am iubit pe Ionuț Jder vreo doi ani, până când filmul mi-a schimbat imaginea lui), ci pentru că ne temem de ei. Și mai cred într-un motiv, numit „capra vecinului”. „Da’ ce mă, ăla a scris o carte, mare brânză, și io’ pot, tocmai de-aia nu o să o citesc pe a lui. De ce să facă ăla bani, cu ăia 30 de lei pe spinarea mea, când eu trăiesc din sărăcie, ia mai bine să o adaug eu în coș pe al lui Coelho, că e doar 46…și e Coelho… ”
Sunt mulți autori români,vechi și noi, care scriu grozav. Nu vă temeți de numele noi, dar care sună cunoscut. Nu ne mai așteaptă nicio notă dincolo de ele.
Hai să le dăm o șansă…hai să citim românește!
La mulți ani!
Să vă spun câte ceva despre mine? Sunt Cătălina şi Bianca, iar dacă puneţi un ceas lângă mine, se transformă într-un ceas cu cuc 🙂 Sunt un cititor înrăit, care în ultima vreme a fost îmbunat din cauza serviciului. Mai mult şi mai bine mă puteţi cunoaşte pe Blog de zâmbit (https://blogdezambit.wordpress.com/), iar zilele astea lucrez la catalinaspune.com, un proiect care deocamdată e privat, dar pe care îl vom cunoaşte curând. Ah, da şi îmi place să zâmbesc, dar cred că v-aţi prins. Pupici!
Eu cu autoarea acestui articol 🙂
Articolul De ce nu ne iubim literatura este al doilea articol scris de frumoasa Catalina pe acest blog. Primul articol a fost scris in ziua de debut a blogului.
Ei bine, scriitorul meu preferat e Marin Preda. Și nu m i – e rușine s-o spun.