Ce facem pe intuneric nu este nicidecum primul roman al scriitoarei canadiene cu origini filipineze Jennifer Hillier. Este doar cel mai recent dintre ele, insa primul tradus in limba romana. Va rog sa retineti partea cu origini filipineze (insa nascuta si crescuta in Toronto), caci personajul principal din carte este oarecum asemanator.

Ce facem pe intuneric o are ca personaj principal pe Paris, o tanara acuzata ca si-a ucis sotul mai in varsta cu un brici. Ea se casatorise cu un fost actor de comedie, care de curand revenise in prim-plan pe o platforma proaspat deschisa, ce urma sa concureze in SUA gigantii Netflix, Amazon si HBO. Ea trebuie sa-si dovedeasca nevinovatia, insa lucrurile arata rau: politia a arestat-o in baia proprie, avand un brici in mana si fiind plina de sange. Cum va putea, oare, sa-i convinga pe politisti ca nu ea este cea care l-a ucis?

In plus, de parca lucrurile nu erau indeajuns de grave, imediat dupa moartea sotului apare un nou testament al acestui, testament conform caruia Paris mosteneste o buna parte a averii. Deci acum are un mobil, un motiv, al dracului de serios.

Problema lui Paris Peralta (numele ei complet) este publicitatea nu-i face bine. Ea are un trecut de ascuns, trecut pe care orice iesire la rampa l-ar putea scoate la suprafata. Exact cum scrie descrierea de pe coperta a IV-a: mai rau decat o acuzatie de crima este sa fii acuzata de doua crime. Nu vreau sa va spun de ce, ar fi spoiler, va las pe voi sa descoperiti.

Ce facem pe intuneric are 3 personaje extrem de bine conturate, 3 personaje pe care va sfatuiesc sa le urmariti cu atentie si ingrijorare (pentru unii pare gluma, dar nu e deloc asa).

  1. Paris Peralta este un personaj extrem de bine construit. Un personaj complex, as zice chiar complet: a suferit mult, a reusit sa se ridice, are si ceva lucruri de care trebuie sa fuga. Nu este deloc un personaj complet alb, dar multi si mai ales multe vor putea empatiza cu ea. Cel putin pana la un punct.
  2. Ruby, mama ei, este in esenta un personaj negativ. Respingator. Are mult prea multe lucruri rele pentru ca cineva sa o poata iubi. Sa o poata macar aprecia. Sa poata empatiza cu ea. Insa la sfarsit de tot aflam un detaliu care o pune un pic intr-o alta lumina. Nu vi-l spun, insa la ea am putea spune ca se aplica perfect proverbul “nu e dracul atat de negru”. Chiar nu e.
  3. Personajul meu preferat este, insa, Drew. Este un fost jurnalist de investigatii, specializat pe crime, care dupa ce s-a inchis revista la care lucra s-a mutat in online, devenind gazda unui podcast de succes. Mi-ar fi placut ca Drew sa aiba un rol mai pronuntat, sa fie mai important in poveste. Nu va spun ce-l impiedica pe el sa fie mai important, de ce pune frana cand ar trebui sa accelereze, la modul figurat. Veti descoperi tot singuri si acest aspect. De ce imi place cel mai mult cred ca este evident: este un freelancer, un spirit liber, o persoana care dovedeste ca a reusit sa se adapteze noilor vremuri. Un vesnic tanar, un jurnalist cu adevarat INDEPENDENT. E drept, decizia lui din final este una contrara “crezului” sau jurnalistic. Dar asta e: nimeni nu-i perfect.

De fapt, fix lipsa asta de perfectiune ma atrage la personaje. Nu-mi plac personajele complet albe ori complet negre (nu va ganditi rasist: eu vorbesc la modul FIGURAT). Nu-mi plac personajele pline de defecte care infrunta niste super-eroi plini de calitati. Altora le plac, eu nu ma pot atasa de ele. Sunt fake.

In final, va voi spune ceva aparent dubios: desi cartea Ce facem pe intuneric mi-a placut si nu am ce sa-i reprosez, lectura ei a durat cam mult. Aproape 5 zile. De obicei acest lucru se intampla cu cartile care nu ma incanta in mod deosebit. Aici a fost, insa, o alta “problema”: este o lectura densa, plina de detalii. Nu este nicidecum o lectura usoara, o carte de citit pe plaja ori in tren. Ceea ce o face o carte cu atat mai buna, mai valoroasa. O raritate, as putea spune.

Ce facem pe intuneric de Jennifer Hillier a aparut la Editura Niculescu, loc de unde va sfatuiesc sa o achizitionati. Despre aceasta carte mai puteti gasi impresii si pe blogul Anca si cartile.