Faza cu fotbalul este, desi titlul sugereaza altceva, o lucrare (semi)filosofica despre fotbal. O carte aparte, cum rar puteti citi in limba romana (despre motivele pentru care eu citesc doar in limba romana voi scrie intr-un articol viitor).

Inainte sa incep sa vorbesc despre carte, trebuie sa va spun de la cine am aflat de ea: de la Chinezu (mare maestru de ispravi 2.0). Caracterizarea pe care o face el cartii in 2 randuri este simpatica, in ton cu stilul cartii, dar este la fel de gresita precum cartea in sine.

O foarte faina pledoarie din partea unui filosof pe sistem de ”hai sa va explic intelectualiceste de ce ne place fotbalul”. O pledoarie esuata, din punctul meu de vedere. Dar atat de fain este efortul sau… 😀

Si nu intamplator am plecat de la acea caracterizare, caci de fapt aici se afla intreaga problema a cartii. De fapt, cartea nu vrea nimic. Ea doar vorbeste intelectualiceste despre fotbal, fara sa aiba, de fapt, un scop precis. Vorbeste despre fotbal, spune cateva chestiuni interesante, relevante, fara sa aiba, insa, o idee centrala.

Imi amintesc ce ziceau cativa profesori din facultate in legatura cu sociologia. Spre deosebire de literatura ori de filosofie, sociologia e mai practica, mai axata pe un rezultat concret. Drept urmare, atunci cand scrii un eseu sociologic, pleci tot timpul de la o intrebare. Obiectivul tau este o intrebare mare. Poti avea mai multe, poti avea o intrebare principala si mai multe subsidiare, insa e musai sa ai o intrebare. Sa-ti doresti sa afli ceva.

Filosofia, insa, iti poate vorbi ore in sir fara sa aiba un obiectiv precis. Asta inseamna a filosofa = a face reflectii asupra vietii si problemelor ei. A filosofa despre fotbal inseamna a face reflectii despre fotbal.

Da, Simon Critchley vorbeste in limbaj filosofic despre fotbal, face referiri la alti filosofi, care fie au niste teorii care se potrivesc in peisaj, fie au vorbit in mod explicit despre fotbal. Doar ca, vedeti voi, autorul nu-si propune sa raspunda la nicio intrebare.

Face multe referiri, vorbeste despre multe chestii legate de fotbal, fara sa traga vreo concluzie. Se si lauda cu asta, adica nici nu si-a propus sa faca asta.

Chestia care mi-a atras atentia si pe care vreau s-o subliniez este legata de socialismul fotbalului. Nu as fi fost atat de interesat de subiect daca nu as fi facut chiar eu o paralela intre socialism si fotbal. Pe scurt: una dintre regulile de baza care guverneaza, mai nou, fotbalul european este asa numita Lege a fair-play-ului financiar. Nu intru in detalii, vedeti pe blogul de fotbal despre ce este vorba acolo.

Ceea ce spune, insa, filosoful Simon Critchley este, insa, alt lucru: ca fotbalul ar fi un fel de oaza de socialism, principalii promotori ai ideilor socialiste fiind chiar antrenorii (ei, antrenorii, se opun acapararii complete a fotbalului de catre capitalismul aproape salbatic; ma rog, cuvintele sunt ale mele, nu ale autorului). El da cateva exemple de antrenori legendari care erau socialisti pe bune (in Anglia anilor 80 socialistii erau cu precadere cei ce se opuneau politicilor conservatoare agresive ale Doamnei de Fier Margaret Thatcher). Eu nu pot sa ma refer la socialismul fotbalului fara sa nu ma refer la zona Americii de Sud: intelectualii de stanga sunt toti fani fotbal (in frunte cu Eduardo Galeano), iar marele Maradona este fan infocat al regimurilor de stanga din zona (in frunte cu regimul ultra-socialist, inchis, din Cuba).

Intrebarea pe care mi-o pun, la care profesorul Simon Critchley nu are un raspuns, este daca toti fanii fotbalului sunt, de fapt socialisti. Pe bune ca i-as pune intrebarea asta daca as participa la una dintre conferintele lui. Eu, unul, ca microbist, ma declar a nu fi socialist, ori, ma rog, nu atat de socialist/comunist, drept urmare sunt intr-o oarece disonanta cognitiva: sa renunt la pasiunea mea pentru fotbal ori sa renunt sa-mi mai neg simpatiile mele socialiste?

Revenind la caracterizarea facuta de Chinezu, fara sa fie o critica la adresa lui, spun doar atat: multi DOAR AU IMPRESIA ca autorul a vrut sa spuna asta prin cartea lui, cand de fapt el n-a vrut sa spuna nimic. Caci daca ar fi vrut sa spuna orice, ar fi tras la final niste concluzii. Ori macar ar fi sintetizat niste intrebari. Lucru pe care n-a dorit sa-l faca.

In final sunt pus intr-o situatie ingrata: cui as recomanda eu cartea Faza cu fotbalul? Ar putea fi ea citita si inteleasa de catre non-microbisti? Caci dintre microbisti, cel putin dintre cei pe care-i cunosc eu, majoritatea au marea problema de a nu fi interesati de carti. iar dintre cei interesati de carti, dintre cititori, foarte-foarte putini sunt microbisti.

Drept urmare, e alegerea voastra: voi decideti daca veti da o sansa cartii Faza cu fotbalul de Simon Critchley. Pentru mine Faza cu fotbalul a fost o lectura placuta, o incercare interesanta de teoretizare a fotbalului. Fara finalitate, insa. Fix ca un meci de 0-0 unde ambele echipe si-au propus acest rezultat si pe final au inceput sa paseze lateral, nedorind sa puna in pericol poarta adversa.

Faza cu fotbalul a fost comandata de pe Cartepedia.

ps: In cartea Faza cu fotbalul autorul Simon Critchley vorbeste aproape obsesiv despre Liverpool. Drept urmare, voi da cat de curand sansa cartii despre Klopp. Am comandat-o tot de pe Cartepedia acum ceva timp si inca n-am apucat s-o citesc.