Ingerul este al doilea volum al seriei Dante & Colomba. Primul volum este Ucide-l pe tata, citit acum nu multe saptamani.
Daca primul volum m-a incantat, m-a surprins placut, acest al doilea volum, Ingerul, m-a dat realmente pe spate. Marea diferenta dintre cele doua este data de complexitatea povestii, complexitate care pleaca de la o realitate evidenta: o buna parte a primului volum s-a ocupat cu introducerea personajelor. Actiunea s-a urnit mai greu din acest motiv.
Aici, in Ingerul, avem o actiune care porneste ca din tun, fara introducere si alte contextualizari. Pe scurt: pasagerii trenului Milano – Roma de la clasa lux (top class) sunt gasiti morti in vagon. Absolut toti. Fara exceptie. La scurt timp dupa, apare un clip in care 2 arabi revendica atentatul in numele ISIS. Este atentat terorist, nu este o simpla crima, asa ca este anchetat ca atare. Totusi, Colomba nu crede in ideea atentatului, asa ca incepe sa ancheteze, intai oficial, apoi neoficial. Evident, apeleaza la fostul ei partener Dante, acel om ciudat ce nu suporta incaperile inchise, dar a carui minte functiona absolut briliant. Ce vor descoperi cei 2 si cum se termina totul ramane sa aflati singuri citind aceasta carte.
Ce mi-a placut la acest volum este modul in care autorul reuseste sa treaca de partea cealalta a baricadei geopolitice: daca-n primul volum am vazut cum CIA si aliatii (acolitii?) sai au facut experimente pe oameni, experimente pe care nu au vrut sa si le asume, nu le-au recunoscut niciodata, in acest al doilea volum, Ingerul, vedem experimentele facut de sovietici pe oameni. Nu va dezvalui mai multe, nu va spun nici ce s-a intamplat dupa caderea Cortinei de Fier si ulterior dupa destramarea URSS si nici ce rol are in toata aceasta poveste Dezastrul de la Cernobil, toate acestea trebuie sa le descoperiti singuri.
Mi-a placut insa echidistanta geopolitica, atat de rara in zilele noastre: eu, unul, sunt satul de povesti in care occidentalii, cu americanii-n frunte, sunt aia buni, in timp ce sovieticii (rusii mai ales) sunt aia rai, povesti in care cei buni au numai si numai calitati, in timp ce aia rai sunt plini de defecte. Aceasta obiectivitate, echidistanta, este o pasare rara si trebuie apreciata ca atare.
Mi-a placut modul in care s-au dezvoltat personajele, modul in care a evoluat relatia dintre ei. Doi lupi singuratici, doua persoane cu evidente traume, cu grave probleme de comportament, reusesc sa se inteleaga, reusesc sa empatizeze reciproc, reusesc sa se ajute atunci cand este cu adevarat nevoie.
Pentru ca tot am ajuns aici, trebuie sa spun clar si raspicat: NU CITITI romanul Ingerul fara sa fi citit in prealabil Ucide-l pe tata! Nu are sens, nu veti intelege decat maximum 30-40%. Seria este gandita ca un tot unitar, de asta va veti convinge si cand veti ajunge la finalul acestei carti. Care da, nu e spoiler sa spun asta, nu este un final, caci ea NU este gandita ca o carte de sine statatoare. Este doar partea de mijloc a povestii, pe care abia astept sa o citesc pana la capat, mor de nerabdare sa-i aflu finalul (desi nu ma apuc chiar acum de ultima parte, mai las cateva saptamani intre ele).
Cititi romanul Ingerul, parte a seriei Dante & Colomba, cititi-l pe Danzieri. Nu veti regreta.
Romanul Ingerul, ca de altfel intreaga serie Dante & Colomba, a/au aparut la Editura Crime Scene Press, loc de unde va sfatuiesc sa il/o achizitionati si voi!
ps: In romanul Ingerul veti intalni o situatie extrem de bolnava: cineva vrea sa omoare O PERSOANA, dar pentru a-si masca intentiile isi acopera crima infaptuind … alte crime. Situatia in sine mi se pare foarte bolnava. M-a speriat realmente. Ca sa va explic (desi am mai facut-o de cateva ori), multe thrillere extrem de bolnave nu ma sperie dintr-un singur motiv: creierul meu isi genereaza singur o armura, spunandu-si ca nu se afla in pericol. Acele carti in care criminalul se razbuna pe cineva, in care criminalul serie, desi dement, nebun, psihopat, are motive sa se razbune pe niste oameni. In acest caz, insa, incep sa ma sperii: as putea nimeri DIN GRESEALA langa cine nu trebuie. De pilda, intr-un vagon VIP, de lux, dintr-un tren. Stiu ca suna extrem de egoist din partea mea, insa ma simt mult mai bine sa stiu ca-s dementi in libertate care vor sa se razbune pe cei care le-au facut rau decat sa stiu ca-s dementi in libertate care omoara la intamplare ori care se razbuna pe toti cei care se afla, din greseala, in aceeasi incapere cu tinta lor. Norocul meu este ca aceasta carte este o fictiune. Sau asa ma mint singur ca sa pot dormi noaptea.
Leave a Reply