De obicei, atunci cand vad o carte scrisa de 2 autori ma intreb care este meritul fiecaruia dintre ei. Imi aduc aminte de “proiectele”, referatele, pe care le-am avut de facut in facultate. In acel caz, “referatul de grup” insemna ca unul munceste si ceilalti sunt trecuti pe referat. Motivele erau diverse: fie sume de bani (directe ori cinste facuta in diverse carciumi), fie trecerea pe un alt referat. Eu alegeam varianta a doua: treceam 2 colegi (ori 2 colege), drept urmare scapam de alte 2 referate. Niciodata, pe parcursul facultatii, nu am facut efectiv un proiect de grup, cu impartitul sarcinilor si alte alea. Nu am fost niciodata un om de echipa. In cazul romanului Intuneric fara sfarsit, lucrurile au stat insa cu totul altfel.

Aici lucrurile au stat in felul urmator: unul dintre autori, William Mcilvanney, a scris 3 carti care l-au avut in prim plan pe detectivul Jack Laidlaw. Titlurile originale ale cartilor si anii de aparitie sunt dupa cum urmeaza: Laidlaw (1977), The Papers of Tony Veitch (1983) si Strange Loyalties (1991). Spre finalul vietii, autorul hotaraste sa scrie un prequel, un roman care sa ne arate PRIMUL caz al detectivului Jack Laidlaw. Din pacate, autorul moare inainte sa termine aceasta carte.

Sarcina terminarii cartii Intuneric fara sfarsit o ia asupra sa celebrul Ian Rankin. Tot scotian, se pare ca prieten al autorului William Mcilvanney. In cazul meu, care am citit o traducere a cartii, nu pot spune daca este sau nu stilul lui Ian Rankin (de la care am citit un singur roman: Rebus X si Zero).

Totodata, mai spun ceva care nu este deloc in favoarea mea: nu am vizitat niciodata Scotia. Drept urmare, desi vorbim despre un roman de atmosfera, unul care ar trebui sa te faca sa te simti fix ca-n Glasgow, sa simti atmosfera carciumilor zonei, sa simti tensiunea de acolo, eu nu ma pot pronunta in aceasta privinta. Da, am simtit ceva, am simtit tensiunea, dar nu as putea nicicum sa spun cat este de autentica acea atmosfera. In afara unor diferente de accent, eu n-as putea spune decat din auzite care-s diferentele dintre scotieni si englezi, dintre puburile scotiene si cele englezesti.

In romanul Intuneric fara sfarsit avem o crima: avocatul Bobby Carter este gasit mort. Problema cu acest avocat este ca el facea parte dintr-o gasca, dintr-o banda. Drept urmare, primul instinct era sa spui ca a fost omorat de rivali. Ca s-a dorit transmiterea unui mesaj. Ori poate, cine stie, a fost omorat de ai lui pentru ca voia sa tradeze. Ori poate o alta banda l-a omorat, vrand sa dea vina pe rivalii directi.

Problema, in acest caz, este legata de posibilul razboi dintre bande. Politia se teme cel mai mult de asa ceva. Bandele sunt cunoscute, sunt cumva respectate, inclusiv politia este respectata, fiecare pare a avea propriul sau loc in poveste. Drept urmare, un politist destept precum Jack Laidlaw vrea sa rezolve cazul cat mai repede pentru a preintampina iminentul razboi. Acel razboi nu este dorit de aproape nimeni, nici de cele 2 bande care urmeaza sa se infrunte, constiente fiind ca razboiul se va lasa cu victime de ambele parti, si nici de politie.

Nu va spun cum se termina totul, ramane sa descoperiti singuri. Va spun doar ca am fost tare dezamagit de final. Deznodamantul mi se pare dezamagitor. Am simtit ca am citit aproape degeaba toata povestea.

Mie-mi plac povestile politiste cu un final complicat, imposibil de anticipat, insa unul inteligent construit. O crima maiastra, minutios calculata, una pe care doar un detectiv genial o poate descoperi. Ma opresc aici, desi despre final as avea multe de spus. Prea multe, nicidecum lucruri placute, pozitive.

Da, mi-a placut personajul Jack Laidlaw, mi-au placut la modul general personajele, umanitatea lor. Chiar si cele detestabile aveau ceva in ele, erau personaje rele pe care pana la un punct le puteai intelege. Niste animale de care iti era mila, iti era sila, dar nu le puteai dispretui. Nu iti venea sa le urasti, daca intelegeti ce vreau sa spun.

Mi-a placut atmosfera din Glasgow, pe care imi doresc s-o traiesc candva si live. Este unul dintre orasele pe care mi-as dori sa le vizitez. Insa nu partea aceea turistica, plina de glamour, ci partea aceea  intunecata. As vrea sa ma duc intr-un dintr-acela ordinar, sa ma amestec printre localnici, sa asist la incidente. Evident, as vrea sa merg si la un meci de fotbal, la un Old Firm. Apropo de fotbal, desi in poveste se afla si un antrenor de fotbal, subiectul mi se pare mult prea putin exploatat. Microbistul din mine a fost dezamagit si in aceasta privinta.

Per tota, Intuneric fara sfarsit este un roman decent, parca un teaser pentru alte carti care-l au in prim-plan pe Jack Laidlaw. Un teaser, indiferent de lungimea sa, nu poate fi insa niciodata comparat cu un film. Eu il voi trata drept teaser, voi insa il puteti trata drept un roman ca atare. Nu veti fi dezamagiti ca mine, poate-i veti gasi si alte calitati, deci vi-l recomand. Insa acesta este blog si nu site de critica literara, drept urmare eu scriu impresiile proprii, mult mai subiective decat sunt cele ale criticilor. Mai subiective, dar mai autentice, ca sa zic asa.

Intuneric fara sfarsit a aparut in limba romana la Editura Crima Scene Press, loc de unde va sfatuiesc sa-l comandati.

Crime Club Cover Oficial

Articolul despre romanul Intuneric fara sfarsit face parte dintr-un alt blog tour by Crime Club. Pana in momentul scrierii acestui articol, despre carte mai gasiti articole pe urmatoarele 3 site-uri: Cartile mele si alti demoni; Literatura pe tocuri; Ciobanul de azi.