Luminita Mon Amour (ecranizata Ana Mon Amour) de Cezar Paul-Badescu

18 May

In cazul cartii Luminita Mon Amour imi pun de doua ori cenusa-n cap. Prima oara, pentru ca am vazut ecranizarea, Ana mon amour, inainte sa citesc cartea, si a doua oara pentru ca aceasta carte este un sequel, iar eu nu am citit (inca) prequelul (intitulat Tineretile lui Daniel Abagiu). Cu toate astea, o carte, ca de altfel si un film, ar fi indicat sa se sustina singura, sa poata fi inteleasa de sine statatoare, deci nu ar trebui sa fi inteles cu totul si cu totul altceva.

Acum, perspectivele din care ar trebui sa privesc aceasta carte sunt fix 3, una singura parandu-mi relevanta cu adevarat: prima perspectiva este cea legata de gradul de adevar al cartii, care vine la pachet cu latura morala (cat de ok este sa dezvalui atatea lucruri intime?); a doua perspectiva este cea legata de diferentele dintre carte si film, in acest caz reducandu-se la diferentele dintre Luminita si Ana; a treia perspectiva, cea mai importanta, este cea strict literara, pe aceasta reducand-o la personajul Luminita, cat de bine este el construit.

Pe scurt, avem de-a face cu o relatie bolnavicioasa, nociva, toxica (termenii cica nu sunt sinonime perfecte, fara sa intru acum in detalii) intre 2 studenti de la litere. Acum, daca as face abstractie de gradul de adevar al cartii, de faptul ca este vorba, habar n-am in ce proportie, despre autor, as putea afirma ca literele si alte 2-3 domenii pot genera astfel de relatii. Doi studenti la Poli, la fizica, la chimie ori la drept nu ar avea parte de asa ceva. Fix d-aia va ziceam ca ar trebui sa luati cartea ca atare, fara sa va ganditi la ce e real si ce nu.

Asadar, doi studenti la litere, pasionati pana peste cap de literatura, care incep prin a dezbate probleme literare in camera de camin. Ea, Luminita, avea ceva probleme medicale, totul incepand cu o criza, criza care trece prin diverse stadii pe parcursul celor 13 ani de relatie. Problemele ei psihice, neurologice, o fac chiar sa nu mai poata iesi din casa. Fizic, abia se putea misca, avand la un moment dat nevoie de ajutor si pentru a merge la toaleta. El, Cezar Paul-Badescu (in carte DOAR Cezar), personaj ultra-protector. Incepe sa-i surada statutul de salvator, de protector al Luminitei. De fapt, asta este cea mai mare greseala a lui. De aici i se trag toate.

Merg cei doi la parinti, atat ai ei, cat si ai lui, parinti care-n ambele cazuri nu au fost parinti model. Si, cumva, fara sa se precizeze clar, si un mic clash cultural, caci parintii ei erau de undeva din Moldova, dintr-un oras care traia cam la fel ca-n vremea lui Ceausescu, iar ai lui erau din Pitesti, un oras, totusi, mai dezvoltat. Si atunci, in anii 90, si acum. Ma rog, asa mi s-a parut.

In peisaj mai apar si cativa prieteni comuni de-ai lor, din ce in ce mai putini, cativa medici, cativa psihologi si cativa preoti. Religia ocupa un capitol important, chiar daca, per total, nu face nici rau, nici bine. Este exact precum un tratament homeopat: iti da sperante, nu face rau, dar nu te vindeca.

Decisiv aici este un psiholog, o doamna psiholog mai precis, care reuseste s-o schimbe fundamental pe Luminita. Radical. O vindeca? O transforma? Greu de spus.

Cu riscul de a face spoiler, este totusi o carte din 2006, mi se pare relevant de discutat finalul ei. Pentru ca dispretul pe care-l am fata de personaj de aici se trage. Iar diferenta fundamentala dintre Luminita si Ana, dintre carte si film, de aici provine.

Asadar, dupa schimbarea radicala, Luminita decide sa renunte la Cezar. Desi-i fusese alaturi cand ea avea cea mai mare nevoie, desi aveau impreuna un copil, desi exista riscul ca el sa intre in depresie, desi efectiv nu avea nicio vina, Luminita renunta la el ca la un obiect. El era ultimul LUCRU care-i amintea de trecut, trecut de care trebuia sa se rupa definitiv.

Acum, de ce o dispretuiesc eu atat de mult pe Luminita? De ce mi-as dori sa nu am niciodata de a face cu Luminite de genul (fara sa am ceva cu persoanele care au acest nume; dimpotriva, Luminita este printre numele mele preferate)? Pai, intai si intai, Luminita este tipul de persoana complet nerecunoscatoare. Pentru ea nu conteaza ce ai facut, nu conteaza decat viitorul EI. Conteaza ca EI sa-i fie bine, nu ar face niciun efort, cat de mic, pentru altul. In al doilea rand, este tipul de persoana care, dupa indelungi suferinte, a reusit in sfarsit sa conduca. Drept urmare, este randul ei sa-i faca pe altii sa sufere. Serios, fix asa este: cei mai duri oameni, cei lipsiti de suflet, sunt cei care au avut multe de indurat de-a lungul vietii. De-a lungul timpului. Ea, efectiv, pare ca nu face bine nimanui. Ca nu-si doreste asta. Ea PROFITA de oameni, nu-i ajuta. Si nici nu este interesata de acest aspect. Si in al treilea rand, lucrul cel mai putin discutat, caci am citit ceva recenzii ale cartii, mi se pare uluitoare transformarea dintr-o fata culta, interesata de literatura, intr-una care citeste doar Cosmopolitan si care este complet dezinteresata de carti.

Multi spun ca insasi facultatea de litere are tendinta de a crea depresii. De a face oamenii sa traiasca in lumea lor. Ca o astfel de relatie ar putea fi doar intre 2 studenti de la litere. Ori, intr-un caz extrem, de la filosofie. Si, spun aceleasi persoane, foarte multi studenti la litere, pasionati candva de citit, pe la 40 de ani ajung sa urasca literatura. Sa urasca efectiv cartile. Cica exista chiar si profesori de limba romana care in afara cartilor din programa nu mai citesc altceva.

Imi povestea cineva o chestie interesanta in acest sens. Una extrem de relevanta. Cica prin 2000, cand s-au introdus manualele alternative, multi profesori s-au declarat invinsi. Ei predasera toata viata aceleasi lucruri, acum le era greu sa se schimbe. Mai ales profesorii pensionari, care dadeau meditatii, au ajuns sa se lase de meserie. Lor le era imposibil sa CITEASCA acele noi opere si sa le analizeze. Mie, si atunci, dar si acum, imi suna stupid. Aberant. Dar existau acei profesori care-si invatasera pe de rost poezia si care nu ieseau din cele 20 de opere fundamentale si din cliseele lor.

Ce vedeti in Luminita mon amour este, cumva, una dintre cauze. E drept, Luminita nu a ajuns profesor de limba romana, ci ceva directoare de revista. Ceea ce ne va duce cu gandul la cauzele degradarii presei. Discutia, in sine, nu o fac aici, mi s-a parut, insa, relevant sa subliniez acest aspect. Transformarea Luminitei si in plan PROFESIONAL.

In final de tot, trebuie sa va vorbesc si despre Ana Mon Amour. Am scris la vremea lui despre film, nu revin asupra ideilor de atunci. Va spun, insa, o mica poveste. Initial, INAINTE sa vad filmul, aflasem cu uimire ca au schimbat titlul: ca din Luminita Mon Amour titlul a devenit Ana Mon Amour. Nu doar numele Luminitei l-au schimbat, ci si pe cel al lui Cezar, devenit Toma in film. I-am zis asta unei amice, la care ea, calma: probabil Luminita nu e nume usor de inteles/pronuntat pentru straini. Pronosticul meu era un pic diferit: o fi prea diferit filmul fata de carte. La conferinta de presa de dupa film, prima varianta parea cea corecta. Regizorul Netzer avusese Pozitia Copilului, cu Luminita Gheorghiu in rolul principal. Avea, deci, experienta. Cu toate astea, desi citesc cartea la aproape 2 ani dupa film, imi dau seama ca si personajele sunt diferite. Complet diferite.

Din ce inteleg eu, din ce zice, de fapt, si autorul cartii, filmul este ce a inteles regizorul Netzer din carte. Ce a vrut el sa inteleaga si cum a interpretat el personajele.

Caci in film Ana era mult mai putin vinovata. In film, Toma se degradeaza el pe zi ce trece, daca la inceput el avea serviciu si o intretinea pe Ana, la final ea muncea, iar el ajunsese o epava, care avea grija de copil. In film despartirea celor 2 parea mai fireasca. Ana era un personaj detestabil, dar cu care puteai empatiza. Putea fi considerata, cumva, o victima.

De fapt, s-ar putea ca nu Ana sa fie mult diferita de Luminita, ci Toma sa fie mult diferit de Cezar. De fapt, diferentele sa vina de la personajul masculin, care-n film ajunge la terapie (de fapt, filmul ne este povestit de el psihologului interpretat foarte bine de Adrian Titieni).

Luminita, insa, este un personaj profund nociv. Unul pe care eu il urasc din tot sufletul, chiar daca pana la un punct si ea era o victima. O victima care acum ajunsese calau si care reusea sa faca rau tuturor celor din jurul ei.

Bineinteles, si Toma e diferit de Cezar, complet diferit. Si, ca o ultima diferenta, la fel de importanta: religia este putin spre deloc prezenta in film. Este o scena, pe care o tin minte si acum, cu Vlad Ivanov care tine o predica aproape la misto. Religia este bagatelizata, ironizata, desi in carte detine o parte insemnata.

Atat Luminita Mon Amour, cat si ecranizarea sa, Ana Mon Amour, sunt foarte bune. Cartea este bine scrisa, cu un personaj, Luminita, extrem de bine conturat. Doar personajele bine conturate, bine construite, starnesc reactii si sentimente. Un personaj slab, banal, va putea fi ignorat. Simplul fapt ca am scris peste 1500 de cuvinte despre carte, majoritatea fiind despre personaj, este o dovada in acest sens. Pe ambele le recomand cu caldura si cred ca voi imprumuta aceasta carte mai multor prieteni si prietene. Ori sunt eu nebun si traiesc mult prea intens povestile, ori chiar am dreptate s-o urasc din tot sufletul pe Luminita. Repet, Luminita personajul cartii, nu bag mana-n foc ca asa stau lucrurile si, sincer, nici nu vreau sa fac sapaturi sa aflu adevarul. Personajul Luminita, asa cum reiese din carte, este respingator, aproape inuman.

Filmul Ana Mon Amour este disponibil pe HboGo, dvd-ul nu stiu, sincer, daca a aparut si daca poate fi gasit pe undeva. Online, in Romania, nu. Pe Amazon da. Cartea Luminita Mon Amour a aparut intr-o editie noua anul trecut, avand pe coperta posterul filmului. Editia veche nu se mai gaseste, decat poate la anticariate si pe alde Olx, insa editia noua, de care va vorbeam, poate fi gasita la toate librariile online din tara. Multumesc Libris.ro pentru carte.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *