Mie nu mi-e frica este o carte despre care n-as putea spune cum a ajuns in biblioteca mea: fie a fost luata dintr-un anticariat, fie a fost primita cadou de la un prieten, fie a fost primita cadou la o comanda mai mare. Oricum, era acolo, in biblioteca, subtire si cuminte (in aparenta), asteptandu-si randul.

Acest rand i-a venit atunci cand am plecat la Timisoara, pentru frumosul Fest-FDR 2021. Este cartea perfecta pentru vacanta: subtire, usoara atat ca greutate, cat si din punctul de vedere al consistentei, echilibrata, cu o atmosfera tinereasca si cu un final pe jumatate vesel (ori pe jumatate trist). Mie nu mi-e frica este cartea sortita parca sa fie citita in vacanta ori pe drum (in tren, in autocar, poate in avion).

Mie nu mi-e frica este despre un grup de prieteni dintr-o localitate micuta din Sudul Italiei. Michele este personajul principal, din perspectiva lui aflam tot ce se intampla, dar el nu este nicidecum liderul grupului. Nu este nici macar cel mai destept ori cel mai moral dintre ei. Este pur si simplu unul dintre ei.

Vedeti exact in carte cine este liderul informal al grupului (cel care se impune cu forta, nu cu inteligenta), cine sunt acei catelusi din preajma lui, cine este cel cu bani si cine este cel care are probleme cu greutatea. Veti vedea, de asemenea, si ce rol juca Michele in tot acel grup.

Pe de alta parte, pentru ca vorbim despre o localitate mica, parintii constituie un grup distinct. In mod normal, copiii n-ar trebuie sa fie interesati si afectati de ce fac parintii lor. Treaba de adulti nu ar trebui sa ii intereseze pe cei mici. Doar ca, in acest caz, treaba aceea intereseaza. Caci Michele, personajul principal, face o descoperire la un moment dat. O descoperire care are legatura cu parintii, cu tatal sau si cu alti cativa tati din localitate, de acea problema nefiind straina nici mama sa.

Parcurgand cartea m-am pus din nou in pielea personajelor. M-am pus, evident, in pielea lui Michele, gandindu-ma ce as fi facut dac-as fi fost in locul lui. M-am pus si in pielea tatalui sau, empatizand destul de mult si cu acesta. M-am pus si in pielea mamei lui Michele, cu ea nereusind sa empatizez deloc: tipul de femeie supusa, care nu iese din cuvantul barbatului, care nu are niciodata nimic de spus, care “tace si inghite”, care se gandeste doar la binele ei. Vedeti voi exact ce face ea.

Cel mai mult, insa, m-am pus in pielea copilului care are probleme cu greutatea. Cumva am empatizat cel mai mult cu acest personaj, chiar daca personajul este destul de irelevant pentru intriga principala.

Finalul mi-a placut, este exact finalul pe care-l astept eu de la carti. Eu il numesc semi-happy-end, ramane sa stabiliti voi cum ar trebui sa se numeasca.

Mie nu mi-e frica de Niccolo Ammaniti a aparut la Editura Humanitas, insa in putine locuri mai este disponibila. In momentul scrierii acestui articol, am mai gasit cartea doar in limba engleza la Carturesti si eMAG.