Mostenirea Stonehenge este cea mai recenta carte conspirationista citita. Este scrisa de Jon Trace sub pseudonimul Sam Christer. Prin cea mai recenta ma refer la cea mai recent citita, caci aceasta carte este aparuta in 2012 la Editura Rao (editia a doua).

Punctul de plecare al acestei carti este un loc extrem de celebru si plin de legende numit Stonehenge. Unele dintre ele il includ pe celebrul Merlin, insa exista si legende cu druizi, giganti (uriasi) ori chiar Diavolul in persoana. Legendele locului mi se par fascinante si strict pentru ele imi doresc sa-l vizitez candva.

In romanul Mostenirea Stonehenge vorbim de o religie in adevaratul sens al cuvantului, una care implica, printre altele, sacrificii umane. Ele sunt, de fapt, miza acestei carti, oamenii morti, caci altfel acea religie (ori secta, depinde cum vreti s-o numiti) nu influenta nimic. Nu urma sa distruga in niciun fel ordinea mondiala.

Prima victima este un respectat profesor care decide sa-si puna capat zilelor. Acesta ii lasa fiului sau, Gideon Chase, intreaga avere, dar si niste jurnale care contin secretele acestei religii, acestei secte inchise (si extrem de periculoase). Respectatul profesor avea un rang inalt in aceasta ierarhie.

Pe langa un alt sacrificiu, o persoana aparent neimportanta, membrii cultului o rapesc pe fata vicepresedintelui SUA, urmand a o sacrifica ritualic. Avand in vedere importanta urmatoarei victime, pentru gasirea ei sunt chemati oameni din institutii importante, inclusiv din FBI. Cum se termina totul, daca este gasita si cine altcineva va mai muri ramane sa descoperiti singuri.

Acum, sa va zic partea importanta, relevanta, care m-a nemultumit: importanta scazuta a mizei. Initial ma dusesem cu gandul la Camera de Chihlimbar, doar ca aici e un pic mai mare miza. Nu pentru s-ar rasturna planeta daca s-ar afla secretul (cum este in cazul cartilor lui Dan Brown), ci pentru ca vorbim despre sacrificii umane. Practic, nu sunt doar niste nebuni care se omoara intre ei sa nu vorbeasca, niste oameni care altfel nu deranjeaza pe nimeni, ci sunt, din cand in cand, si niste criminali. Sa nu mai vorbim despre urmatoarea victima, fata vicepresedintelui american, si implicatiile politice ale unei eventuale ucideri a acesteia. Desi, din pacate, latura politica nu este deloc exploatata.

Pe langa suspansul si personajele extrem de bine conturate, atat cele pozitive, cat si cele negative, mai am o problema cu aceasta carte: autorul basculeaza intre a legitima acea legenda, acea organizatie (spunand ca apa de acolo are puteri miraculoase, vindecatoare) si a o bagateliza, a arata cat de absurzi sunt acestia. Intr-un final nu se trage o concluzie, nu stim daca ei aveau efectiv  dreptate sau nu, daca acele pietre (sacrosancte) chiar aveau puteri sau era o mega-inselatorie. Sa ne intelegem, daca in carte ar fi avut ceva puteri nu insemna ca le-ar fi legitimat in viata reala, cand citim literatura de genul una dintre premise fix asta este: ca este o fictiune care pune cap la cap lucruri reale.

Nu zic, cartea Mostenirea Stonehenge este bine scrisa si daca e luata ca atare, daca e judecata strict pentru latura de thriller, strict pentru partea de suspans, este o carte foarte buna. Din pacate, anumite fracturi logice, dar si miza de fapt scazuta a cartii scad foarte mult calitatea acesteia.

Mostenirea Stonehenge este singura carte de-a autorului Sam Christer (Jon Trace) tradusa in limba romana. Sper, totusi, ca vor da o sansa si urmatoarelor carti. Chiar daca nu m-a dat pe spate, m-a facut curios.

Mostenirea Stonehenge, de Sam Christer (Jon Trace) este disponibila in putine librarii online. Eu am gasit-o doar la Cartepedia , Diverta, eMag si Librariile Humanitas.

PS: Acest articol, despre romanul Mostenirea Stonehenge (The Stonehenge Legacy), a fost inceput (si scris in proportie de 95%) acum mai bine de o luna (ea a fost terminata pe data de 2 martie; stiu exact data pentru ca imediat dupa ce termin o carte m-am invatat sa scriu 2 randuri despre ea pe Goodreads). Sunt socat de cat de multe lucrui mai tin minte din ea. A trecut testul timpului cu brio, tin minte cartea mai bine decat multe carti pe care altfel le-am apreciat mai mult. Ceva-ceva magie tot o avea prin ea 😀