Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Ipotești. A fost poet, prozotor și jurnalist, o figură proeminentă a culturii și literaturii române. Rămâne în inimile noastre ca: poetul nepereche, așa cum l-a numit George Călinescu. Este o personalitate proeminentă a culturii și literaturii române, “expresia inegalabilă a sufletului românesc” Nicolae Iorga, ”rege al cugetării “– Titu Maiorescu, care îl cunoștea foarte bine și încerca să descifreze personalitatea profundă a poetului. Un rege al poeziei.
Peozia lui Mihai Eminescu îmbrațișează mai multe teme, deși tindem să credem că el a scris doar poezie de dragoste, acele poezii triste, unde bucăți din sufletul său plânge după iubirea pierdută; iubirea frumoasă; iubirea visătoare; iubirea cuminte. Uneori, poezia sa, lasă impresia că și versurile lui plâng, odată cu el. Poezia lui e frumoasă, uneori e tristă, alteori cântă natura, alteori slăvește cea mai minunată persoană, care este mama, versurile lui slăvesc anotimpurile, copilăria, natura, patria.
Poezie pentru copii/copilărie. Copii sunt acea sensibilitatea care prin zâmbetul lor inspiră inspiră oameni, inspiră poeți. Cinci poezii, despre copii ale marelui poet: “Crăiasa din povești”, ”Când eram amândoi copii“,“Făt Frumos din tei” ”Diana”,“ Fiind băiat păduri cutreieram ”.
Diana, de Mihai Eminescu/ fragment
Ce cauţi unde bate luna
Pe-un alb izvor tremurător
Şi unde păsările-ntruna
Se-ntrec cu glas ciripitor?
N-auzi cum frunzele-n poiană
Şoptesc cu zgomotul de guri
Ce se sărută, se hârjoană
În umbr-adâncă de păduri?
Poezii de dragoste. Iubirile lui Eminescu or fi fost multe, iubirea l-a inspirit de timpuriu pe “poetul nepereche”. Prima iubire tristă a lui Eminescu este o fătă cu 3 ani mai mare decât el, care moare timpuriu. Răvășit de stingerea sa timpurie poetul scrie poezia: Mortua est. Apoi, printre alte iubiri care l-au inspirit a fost și cumnata lui Titu Moierescu, Mite Kremnitz (1852-1916), care deși căsătorită a inspirat iubirea poetului. Pentru ea scrie poezia: Atât de fragedă . Iubirea lui fata de Veronica Micle este o iubire cu suișuri și coborășuri. Ei nu și-au găsit liniștea în viață, poetul avea să moară timpuriu, iar două luni după moartea poetului, Veronica alege să moară, otrăvindu-se cu arsenic. Poeziile de dragoste ale poetului, veșnic îndrăgostit, dar niciodată mulțumit de iubire :”Adio” ”Când amintirile“, “De ce nu –mi vii ?” ”De-or trece anii“ “Despărțire” .
Mortua est! fragment
Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.
Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte şi flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regină pe rând vizitate.
Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.
Poezii despre dor. Cuvântul dor în creația eminesciana îmbracă înțelesuri inspirate din creația populară. Poetul alege cuvântul dor în loc de vis sau gând. Poezii ale poetului în care cuvântul dor este întâlnit: “Când amintirile”“ Departe sunt de tine”,“Din singurătate“, “Doina”, ”Iubind în taină“. Dorul doare, de multe ori, uneori dorul este sinonim iubirea: Dorul doare, când e tăcere, când e suspin,când e amintire! (Nicoleta Cristea)Poate, poetul a trăit, le-a trăit pe toate, puțin câte puțin, și pentru el dorul a fost: amintire, tăcere, suspin.
Când amintirile – fragment
Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,
Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?
Peozii despre mama. Poetul și-a petrecut copilăria la Ipotești, la casa părintească, o copilărie liberă și frumoasă care a fost evidențiată mai târziu în poeziile sale. Mama lui, Raluca Iurașcu, înainte de căsătorie, l-a introdus în lumea poveștilor, transmințindu-i dragostea pentru folclor, natură, pământul natal.
O, mama de Mihai Eminescu
O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu…
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.
Iar dacă împreună va fi ca să murim,
Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,
Mormântul să ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu…
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.
Opera lui este vasta, el ca și personalitatea este și va rămâne în inimle multora dinte noi. In școală, la ora de română, recitam poeziile lui, iar Luceafărul era poezia, care uneori ne speria cu cele 99 de strofe ale ei. Țin minte că mă întrebam atunci cum de a reușit să scrie o poezie atât de lungă. Zâmbesc și azi la întrebările de atunci, când Inspirația te vizitează poți scrie în voie, iar cuvintele aleargă în voie. Ora de română nu ar fi frumoasă fără poezia lui, iar lumea poeziilor azi ar fi mută fără poezia lui Mihai Eminescu.
Luceafărul, ultimele două strofe
Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
– Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.
Nicoleta Cristea
13.01.2018 (publicat pe 15-01-2018)
Un articol clasic, dar frumos 🙂 Multumesc pentru el!