Numara stelele. O poveste din Copenhaga – Lois Lowry

Numara stelele. O poveste din Copenhaga a fost pentru mine o carte atipica, diferita, din 2 motive.

Intai si intai, nu obisnuiesc sa citesc drame de razboi. Nu pentru ca le-as desconsidera, ca as spune din start ca-s slabe, ca-s carti proaste, ci pentru ca stiu ca ma vor deprima. Intr-adevar, pe mine nu ma deprima cartile cu criminali in serie, alea cumva imi plac, ma intriga, imi pun creierul la contributie, insa dramele de razboi, mai ales cand este vorba de copii, ma intristeaza. Este ca un fel de autoprotectie a mea. Totodata, daca vorbim despre al doilea razboi mondial, dramele de razboi sunt cumva previzibile. Stiu ca acel eveniment s-a intamplat, ii stiu si deznodamantul,

In al doilea rand, cand ma gandesc la literatura nordica ma gandesc la thrillere. Nu ca ea ar fi formata NUMAI din thrillere, ci pentru ca asa m-am obisnuit eu. O poveste din Nordul Europei ar trebui sa fie musai cu crime si criminali in serie. Iar daca nu este, pentru mine e ceva nou, atipic.

Autoarea, sa ne intelegem, nu este nicidecum daneza, ci este o scriitoare din America, cu tata norvegian si mama cu origini nemtesti, irlandeze si scotiene. Deci acele origini norvegiene au facut-o sa plaseze actiunea in Danemarca.

Si, desi spusesem ca e atipica din 2 motive, un al treilea motiv este faptul ca nu sunt atat de familiariziat cu acest gen de literatura. Literatura pentru copii si adolescenti am citit, desi nu ma pot considera nicicum expert. Insa carti TRISTE pentru copii nu prea am citit. Carti despre orori ale istoriei scrise pe intelesul copiilor chiar nu. Le-am evitat si deseori am regretat, am o gramada de astfel de carti pe lista.

Nu le contest utilitatea, nu pot spune nicicum ca Numara stelele. O poveste din Copenhaga ar fi o carte slaba, insa cu mintea mea de acum si cu bagajul educational si informational de acum pot spune ca este o carte incompleta. Imi pare un fel de introducere, un roman care pregateste ceva mai amplu. Acel ceva amplu ce nu a mai venit.

Ah, da: fix d-asta nu citesc eu proza scurta. Ma atasez repede de personaje si ma simt ciudat sa renunt la ele dupa doar 20-30 de pagini. Eu acum exact asta am simtit c-am citit: proza scurta.

Sa ne intelegem, romanul Numara stelele. O poveste din Copenhaga ne prezinta fapte reale. Nu povesti ale unor personaje reale, cu nume si prenume, ci personaje fictive care fac chestii care s-au intamplat pe bune. Cum evreii erau dusi din Danemarca (ocupata de nazisti) peste mare, in Suedia (tara libera), ascunsi fiind in barcile de pescuit. Ca sa nu fie prinsi, ei acopereau cu batiste imbibate in cocaina si alte substante acele ascunzatori, pentru a nu fi depistate de caini.

Povestea este, de fapt, a doi copii, doua colege de clasa. O autohtona, daneza, si colega ei evreica. Atunci cand au inceput relocarile, copila evreica a fost adoptata neoficial de familia daneza. Cum se termina totul si daca familia daneza reuseste sa-i salveze familia micutei ramane sa descoperiti singuri.

Acum, daca sunteti fani ai literaturii de genul ori daca aveti copii ori adolescenti interesati, Numara stelele. O poveste din Copenhaga e o alegere buna. Pentru unul ca mine a fost doar o carte usurica, relexanta, numa’ buna sa fie citita intre 2 carti ample si serioase.

Numara stelele. O poveste din Copenhaga a fost comandata de pe Cartepedia.