O amintire de la Paris, pentru mine al doilea roman al autorului roman Eugen Ovidiu Chirovici (dupa Cartea Oglinzilor), mi-a amintit de 3 lucruri, fiecare importante pentru mine, in felul lor:

Candva voiam sa ma fac psiholog

Si acum domeniul mi se pare fascinant, iar meseria, in sine, mi se pare aproape ideala. Bine, asta in cazul in care profesezi ca psiholog, cu cabinetul tau, si nu un psiholog bun la toate dintr-o firma mai mica sau mai mare.

Mi-am amintit, de asemenea, de ce voiam sa ma fac psiholog. Si m-am gandit oare cum as fi reactionat daca as fi citit acest roman, ori unul asemanator, prin liceu. In ce fel m-ar fi influentat el, in ce sens mai precis, cum l-as fi privit eu atunci? Greu de raspuns acum la aceste intrebari.

E drept, in romanul cu pricina este vorba despre un psihiatru, psihoterapeut, o meserie diferita (nu cu mult, ar zice unii) de cea de psiholog. Pentru publicul larg, insa, necunoscator, psiholog este (aproape) sinonim cu psihiatru. Si cu psihoterapeut.

Mi-am reamintit vizita din Paris

Am vizitat Parisul, mi se pare tipul de oras de care nu te poti plictisi. Tipul de oras in care, deopotriva, ai putea locui pe o perioada lunga, ai putea merge strict pentru un eveniment ori ai putea sta, ca turist, cateva zile. In orice situatie te-ai afla, Parisul nu te va dezamagi.

E drept, Parisul inseamna altceva pentru americani. Pentru ei, vizita in Europa, dupa terminarea liceului, este ritualica. Majoritatea aleg Parisul, fiind destinatia preferata a tinerilor americani.

Totodata, Parisul este, cumva, un amestec de snobism financiar si snobism cultural. Serios: un amic de prin state imi spunea ca nu orice american viziteaza Parisul, ci doar cei care stiu, macar un pic, limba franceza. Deci nu doar pretul ii goneste pe unii americani e acolo, ci si bariera lingvistica.

E drept, autorul nu ne plimba prin Paris precum altii, doar ca, as zice deloc intamplator, evenimentul cheie al cartii s-a petrecut, candva demult, in Paris.

De ce psihologii nu pot fi detectivi?

M-am intrebat deseori asta. Detectivi politisti am tot avut, detectivi ziaristi mai putin, dar am intalnit si din aia, detectivi particulari, de meserie, am avut. Dar psihologi detectivi, care sa se apuce sa investigheze un caz pentru ori din cauza unui pacient, mai rar. Spre deloc.

Oare de ce literatura si cinematografia ignora acesta meserie? Serialul Lie to me pare a fi o exceptie, doar ca, vedeti voi, acolo vorbim tot de anchete oficiale ale politiei, in care un politist, un profesor, este chemat ca expert.

Eu, insa, mi-as dori un psiholog care sa actioneze din proprie initiativa, pe cont propriu. Sa-si puna in miscare relatiile, conexiunile, sa apeleze la prieteni. Sa faca lucruri la limita legii, sa patrunda in locul in care nu ar avea voie.

In romanul O amintire de la Paris, situatia sta in felul urmator: un reputat psihiatru, James Cobb, este interpelat de un afacerist celebru dupa o conferinta. Ii scrie ulterior o scrisoare, prin care il roaga sa vina la el acasa, pentru ca nu mai are mult de trait. Nu-i poate spune motivul, dar i-l va explica pe indelete la fata locului.

James Cobb accepta si, la fata locului, afla ca afaceristul dorea una sau mai multe sedinte de hipnoza, prin intermediul carora sa afle adevarul despre un eveniment petrecut cu multi ani in urma. Locatia, bineinteles, Parisul. Afaceristul, prietenul sau cel mai bun, o prietena comuna, un triunghi amoros in toata regula.

Afaceristul pusese cateva conditii, printre care faptul ca James nu avea voie sa faca public nimic din ce va afla (lucru care oricum contravenea deontologiei profesionale specifice meseriei) si ca va inregistra aceste sedinte, inregistrari care vor ramane, insa, in proprietatea afaceristului.

Ce afla cu exactitate James, de ce anume isi (i se) aduce aminte si cum se termina totul, ramane sa descoperiti singuri.

Ce mi se pare fundamental, aici, si ce va sfatuiesc sa urmariti:

1. Modul in care era vazuta meseria de psihiatru. Cat de apreciat si de respectat era un psihiatru. Si ce conexiuni isi facuse acesta.

2. Despre psihologi si psihiatri se spune ca se pot juca foarte mult cu mintea pacientilor, ca pot scoate de acolo cam tot ce doresc, ca ii pot manipula in multe feluri. Dar un psiholog/psihiatru manipulat de propriul pacient cum va suna?

3. Atunci cand pui o intrebare, legata de un eveniment trecut, din trecutul apropiat sau indepartat, prima reactie este Cine te-a pus? De ce te intereseaza? Asta se intampla in orice cultura, in orice tara, Romania, Franta, SUA, nediferentiat. Prima ta reactie, reflexul, este sa intrebi de ce? De ce dupa atata timp, chiar daca, in sinea ta, acel eveniment te racaie, inca te gandesti la el.

O amintire de la Paris este, aparent, o carte mica, de buzunar. Fizic vorbind, este o carte usoara. Altfel, este una care te rascoleste, care-ti pune intrebari. As fi curios de reactiile psihologilor si psihiatrilor.

O amintire de la Paris se gaseste pe Elefant, Libris si Carturesti, dar si pe site-ul editurii Rao.