O minciuna perfecta este una dintre acele carti care te rascoleste complet pe tot parcursul lecturii. Te trece prin toate starile, te pune pe ganduri, te socheaza in multe randuri si, cel mai important, nu are happy-end. Partea si mai trista as zice eu este ca cel mai misto personaj, cel care de fapt ma interesa cel mai mult, un vanzator de carti rare (subiectul in sine mi-a adus aminte de romanul lui Grisham – Negustorul de manuscrise).

O minciuna perfecta o are in prim-plan pe Alice, pe care o intalnim in ambele planuri temporale ale cartii: in trecut (ATUNCI), ea este fiica unei mame alcoolice, fata care dupa moartea mamei sale naturale isi gaseste alinarea in bratele tatalui ei vitreg; in prezent (ACUM), ea este mama vitrega a lui Harry Ackerson (fiul victimei, Bill, librarul, cel care detinea o librarie de carti rare). Singura legatura intre cele 2 planuri, intre prezent si trecut, este Alice. Este inca din start evident ca la ea se afla cheia dezlegarii intregului mister.

Pentru ca lucrurile sa fie si mai complicate (daca ar fi fost simple nu ar fi avut niciun farmec lectura cartii), Harry cunoaste la inmormantarea tatalui sau o alta tipa, una care parea ca nu avea ce sa caute acolo. In afara de acest lucru, grijile lui Harry se indreptau si catre Alice, caci vizavi de ea avea 2 sentimente complet contradictorii: pe de-o parte ceva din el il facea sa nu aiba incredere in ea, insa pe de alta parte era atras fizic de ea.

Cine este vinovat de moartea batranului librar Bill, ce alte cadavre mai apar pe parcursul cartii si cine este vinovat de acestea ramane sa descoperiti singuri.

Fara sa va dezvalui ceva din deznodamantul actiunii, chiar urasc spoilerele, trebuie sa mai spun 5 lucruri importante despre romanul O minciuna mortala, 5 lucruri pe care le gasesc importante, relevante, la care ar trebui sa fiti atenti:

  1. Titlul original, All the beautiful lies, a devenit in limba romana O minciuna perfecta. Frumusetea a devenit perfectiune, lucru care mi se pare doar amuzant, insa ce ma intriga pe mine este de ce pluralul a devenit singular. Toate minciunile au devenit MINCIUNA. Va las pe voi sa va convingeti de ce titlul original era MULT mai potrivit si totodata MAI SPECTACULOS, mai SUCULENT, mai ATRACTIV. Ca s-o spun altfel, frumusetea atrage intr-o masura mult mai mare decat perfectiunea, chiar si atunci cand vorbim despre minciuni.
  2. Personajul Bill inca ma intriga. Si acum ma intreb daca in Romania exista o astfel de piata, a cartilor rare. Evident, atunci cand vorbim de carti in limba engleza vorbim de o piata infinit mai mare, caci vorbim nu doar de autori americani, autohtoni, ci se de autori britanici. Ca posibili clienti, vorbim de oameni din intreaga lume, nu doar de cateva milioane de vorbitori de limba romana. Deci in mod cert noi nu avem asa ceva, este un personaj pe care-l putem intalni in SUA, in Marea Britanie, in Franta ori in Spania. In Romania sigur nu. Dar fix din acest motiv personajul este, pentru mine, mai interesant. Si fix din acest motiv am fost dezamagit sa aflu ca fix el este victima. Mi-as fi dorit intr-un fel ca victima sa fie altcineva, el sa fie cel care vrea sa afle adevarul. Insa in alt fel constientizez ca o carte este cu atat mai buna cu cat victima este un personaj interesant, bine conturat.
  3. Indraznesc sa spun ca O minciuna perfecta este o telenovela-thriller: toata intriga are substrat romantic, totul este legat de iubire si de familie. Cumva, as fi preferat sa nu fie asa, insa recunosc ca fix din acest motiv nu am putut anticipa pana la final vinovatul. Pur si simplu cautam sa ignor iubirea, incercam sa intorc capul, sa caut vinovatii in alte parti. Parti care nu existau.
  4. Singurul defect al cartii: detectivii prea slab conturati. Ei aproape nu exista. Actiunea isi urmeaza cursul fara a fi deranjata de politie. Politia nu afla nimic, nu pune nimic cap la cap, este acolo doar ca personaj colectiv. De altfel, constientizez faptul ca la finalul lecturii, desi o am proaspata in minte, nu am retinut numele detectivilor. Atat de neimportanti sunt in economia actiunii romanului.
  5. Pentru ca eu tot timpul imi pun intrebari chiar si acolo unde nu ar trebui sa mi le pun, imi staruie in minte una: oare de ce personajul principal poarta numele Alice? Oare autorul s-a gandit la celebra melodie care spune, la un moment dat, “Alice, Alice/Who the fuck is Alice?”? Caci fix asta a fost reactia mea la finalul lecturii.

Rog sa dati repeat la melodie, sa va trageti sufletul si abia apoi sa cititi concluziile. 🙂

Ati ascultat melodia cu atentie? Ati observat ca nu se aude nicaieri citatul pe care l-am dat mai sus? Asta pentru ca v-am dat melodia ORIGINALA. Varianta modificata se gaseste DOAR pe YouTube. Din cauza acelui FUCK este “age restricted”. Altfel spus, nu poate fi ascultata in alta parte. Doar pe YouTube.

Abia acum puteti citi concluzia. Sau o mai ascultati pe ALICE inca o data. Ori puteti face ambele lucruri deodata.

Per total, O minciuna perfecta este o carte excelenta. Incepe bine, continua decent, insa se termina superb. Daca am fi avut anchetatori mai implicati, personaje mai puternice, ar fi fost o carte realmente superba.

O minciuna perfecta de Peter Swanson a aparut in limba romana la Editura Litera (in colectia Buzz Books), loc de unde va sfatuiesc si pe voi s-o achizitionati.