Gellu Naum a studiat filozofia la București și la Paris, trecând atât prin cenzura impusă de dictatura antonesciană, cât și prin cea impusă de comunism. A scris cărți pentru copii, a făcut traduceri, dar în principal a creat poezii și piese de teatru, Zenobia fiind unicul său roman.

De poetul Gellu Naum sigur ai auzit, chiar dacă nu ai citit ceva anume scris de el. Sau poate îți sună cunoscut în cazul în care ai parcurs Cartea lui Apolodor prin copilărie. Eu, una, am mai auzit de el prin liceu, când am început să-mi dezvolt dragostea pentru literatură și admirația pentru autorii români. Îl știam de pe atunci ca fiind cel mai mare reprezentant al suprarealismului, dar nimic mai mult.

L-am redescoperit pe Gellu Naum câțiva ani mai târziu, la recomandarea unui prieten. Atunci m-am apucat să citesc Zenobia, o carte despre dragoste, dar nu orice fel de dragoste, ci despre cum se concretizează mitul androginului într-o femeie și-un bărbat care au fost construiți perfect unul pentru celălalt; o carte de care m-am îndrăgostit din prima, deși poate nu este pe gustul tuturor celor care preferă romanele de dragoste.

Asta pentru că mai mulți critici au punctat faptul pe care l-am observat și eu: Zenobia este femeia iubită, care nu are neapărat o înfățișare, nu este palpabilă, este precum un parfum care trezește mii de emoții, dar pe care nu o poți imagina în carne și oase. În plus, cartea este despre o dragoste prezentată într-un mod abstractizat, care mai degrabă doar transmite.

Dacă mă întrebi la finalul ei despre ce a fost vorba, va fi foarte greu să îți prezint o curgere logică a evenimentelor; dar îți voi spune cât de mult a însemnat și cât de ușor este să te pierzi în acel univers în care toate evenimentele haotice se învârt în jurul dragostei.

Ce ar putea fi atât de neclar?

În universul lui Gellu, suprarealismul se conturează la granița dintre realitate și visare, dintre realitatea concretă, dureroasă și iubirea împlinită, plină de fantezie. Este un roman în care naratorul vorbește cu morții vii (pentru că, până la urmă, îi cărăm cu noi pe cei care nu mai sunt).

Rămâi cu multe elemente care se îndepărtează complet de logică și rațiune (pentru asta-i suprarealismul), dar atunci când simți și te lași dus de valul cuvintelor, descoperi că nu ai nevoie de explicații, că înțelegi de ce căminul celor doi îndrăgostiți, iarna, se află într-o scorbură din apropierea mlaștinilor.

De altfel, naratorul nu dorește să afle numele real al femeii întâlnite; el o “botează” Zenobia încă de când o cunoaște. Acest lucru m-a trimis cu gândul la o legătură atât de profundă dintre bărbat și jumătatea ieșită “din coasta lui”, încât acesta o reinventează, iar femeia începe o a doua viață atunci când este redescoperită și iubită de acel el.

Acest roman transmite o stare desprinsă dintr-o altă dimensiune a realității, a împlinirii autorului prin reîntregirea cu femeia care-i lipsea, pe care o recunoaște de prima oară, fără vreun dubiu. Te trimite la o evadare din planul material prin dragostea supremă, mai ales că îndrăgostiții, de când ajung să se cunoască, nu se ceartă și nu se îndepărtează niciodată:

Dragostea, înţelegerea şi împlinirea dragostei sunt dincolo de tot ce am spus, acolo unde încep incredibilul şi incomunicabilul.

Sunt două aspecte de luat în considerare: mai întâi, Zenobia a apărut în 1985, în timpul regimului comunist. Multe elemente ale romanului, inspirate de acea perioadă de greutăți și sărăcie au putut fi camuflate prin suprarealism, pentru ca acesta să și ajungă în mâinile cititorilor fără a ridica suspiciuni – de aici este explicat și nomadismul îndrăgostiților, care ba trăiesc lângă mlaștină, ba în atelierul unei artiste în capitală, ba într-un fel de colivie suspendată deasupra unui bloc. Cine știa să înțeleagă, înțelegea.

Apoi, povestea de dragoste din Zenobia a fost inspirată chiar de soția lui Gellu Naum, Lygia, și de căsnicia de 60 de ani cu aceasta; acesteia i-a și dedicat acest roman, la care a lucrat timp de 4 ani. Se pare că cei doi au fost de nedespărțit încă de când s-au cunoscut, până la sfârșitul vieții scriitorului, Gellu Naum declarând despre unul din momentele de la început:

…atunci am ştiut că o iubesc pe Lygia. Şocul eliberator a fost atît de puternic, încît nu exagerez cînd spun că lumea, întreaga lume, s-a oprit pe loc!

Așa cum în roman protagoniștii comunică dincolo de cuvinte, întreaga poveste fiind înfășurată într-un fel de ceață în care doar iubirea pulsa în permanență, așa și autorul cu soția lui obișnuiau să își dea întâlnire la cinema, fără a specifica la care sală din București să se întâlnească și ajungeau, pe cont propriu, în același loc!

…as pleca de aici cu Zenobia, pe care o iubesc neinchipuit de mult; m-as duce cu ea, asa, pana la capatul lumii, adica nu, pana ceva mai aproape, la niste locuri pe care le stiu eu; astfel s-ar sparge cercul care ne ameninta acum si am putea viermui impreuna sau despartiti, printre bolovani negri…

Pentru mine tot romanul a fost o artă curgătoare, care dădea formă unui concept tot mai uitat de lume, acela de iubire adevărată. Fiindcă în acest roman Gellu Naum te învață ce a învățat și el, să iubești cu toată ființa, să te contopești în fiecare moment cu persoana iubită, să nu renunți, să devii unul cu celălalt.

Planurile se întretaie într-un fel aparte, magic, iar cuvintele care creează scene ireale sau fanteziste pun în scenă exact acel sentiment de dragoste eternă, care nu are cum să dispară vreodată – exact dragostea la care visăm cei mai mulți, dar la care foarte puțini ajung. Așa a ajuns și autorul romanului, care, apropo, nu se mai delimitează de personajul din carte – probabil de aceea și-a și păstrat numele intact!

Pentru mine, de când mă știu pe lume, dragostea a fost necesitatea care mi-a ocupat punctul central al existenței, și pe care, sper, am realizat-o cel mai deplin…

 

Din dragostea pentru iubire și din iubirea întâlnită prin soția care i-a stat alături până la sfârșitul vieții, din acestea a izvorât și literatura lui Gellu Naum, ajungând la acele înălțimi inspirate de această “necesitate” despre care vorbea mai sus.

Oana-Andreea Răcaru

Pasionată de călătorii, turism și aroma culturilor întâlnite pe drumuri, veșnic un spirit curios și dornic de cunoaștere, am creat de la zero blogul TravelHolyc, ca loc unde să-mi adun poveștile strânse pe drumuri și să-i încânt și pe ceilalți cu ele. Numele blogului l-am gândit ca pe o dependență (sănătoasă) de călătorii. Fotograf (uneori amator), iubesc să “capturez” peisajele naturale, luna, valurile, munții, dar și poveștile oamenilor și pe cele citite în cărți.

Articolul De la Zenobia, cea mai impresionantă poveste de dragoste, la Gellu Naum, poetul avangardei românești a fost scris de Oana-Andreea Răcaru, fata din spatele blogului (de călătorii) TravelHolyc.