Omul de creta – C.J. Tudor

12 Jul

Prima oara cand mi-a recomandat cineva Omul de creta am avut impresia ca-i vorba despre o carte autohtona. Autorul era un Tudor, un pui de geto-dac, iar titlul imi sugera si el ca-i vorba de ceva mioritic. Caci nu doar eu sunt aproape convins ca doar in Romania se mai scrie cu CRETA la scoala, liceu ori chiar in facultate. Creta a ramas un simbol al sistemului educational autohton.

Dar poate pentru ca este ea, creta, atat de sfanta, niciun roman nu si-ar permite sa-si bata joc de ea, s-o foloseasca intr-un thriller. Intr-o carte plina de lucruri deloc educative.

Povestea ne este spusa de Eddie, membru al unei gasti destul de dubioase de elevi. Aceasta gasca de copii hai sa zicem dubiosi (nu stim mare lucru despre RESTUL colegilor, de gasca asta aflam ce facea doar in afara scolii) este la inceput unita, insa din cauza unor evenimente neprevazute ea se sparge treptat. Un profesor ciudat, un reverend (preot in Biserica Anglicana), parintii membrilor gastii si o dansatoare intregesc peisajul.

Ce s-a intamplat in 1986, insa, se rasfrange asupra membrilor gastii si 30 de ani mai tarziu. Acestia nu pot trece peste ceea ce s-a petrecut atunci, fiind vorba, printre altele, si de o crima. Drept urmare, niciunul dintre cei implicati nu are liniste pana nu afla adevarul. Ce implicare avea fiecare, cine sunt vinovatii si cum se termina totul ramane sa descoperiti singuri, citind Omul de Creta.

Pana atunci, trebuie sa subliniez cinci chestii pe care le veti regasi in carte:

1. Mama lui Eddie conducea o clinca specializata in avorturi. Impotriva ei aveau loc manifestatii coordonate de preot, de reverend. Nu va zic mai multe despre ele, nu va zic cum se incheie, va spun doar ca ele erau pline de ura. Exact cum au fost 90% dintre manifestatiile CpF. Nu pline de iubire, asa cum propovaduieste biserica, oricare ar fi aceasta, ci pline de URA.

2. Eddie, personajul principal, ramane sa locuiasca in casa parinteasca. Mama lui se mutase, el locuia in continuare acolo. Si nu era singurul din acea gasca de prieteni care ramasese sa locuiasca in casa parinteasca. Deloc intamplator, ei isi doresc cel mai mult aflarea adevarului. Ei nu reusisera, de fapt, sa se rupa de trecut.

3. Este interesant cum parintii se urasc de moarte, insa copiii sunt in relatii bune. Copilul unui reverend poate fi prieten cu copilul conducatoarei unei clinici care face avorturi. De altfel, gandindu-ma la mine, am evitat tot timpul sa-mi judec prietenii si colegii dupa ce faceau parintii. Totodata, intrebarea pur romaneasca, ce mai face mama ta, ce mai fac ai tai, mi se pare absurda. Intreb ce mai fac copiii, cand e cazul, dar despre parinti de ce m-ar interesa ce mai fac? Nu am avut cazuri flagrante, ai mei nu s-au certat cu nimeni, dar si dac-ar fi facut-o tind sa cred ca nu m-ar fi afectat in mod direct pe mine. Indraznesc sa spun chiar ca dimpotriva: o relatie de prietenie (ori mai mult decat atat) interzisa ar fi fost pentru mine mult mai tentanta.

4. Mi-au placut cele 2 planuri paralele, 1986 – 2016. Uneori aceasta non-liniaritate este obositoare, in unele filme deseori esti prea ametit sa-ti mai dai seama unde te afli, insa aici cele 2 planuri sunt clar delimitate. Nu este nimic obositor, nimic neclar. Non-liniariatatea este chiar bine-venita, asigura un plus de suspans.

5. Din pacate, m-a dezamagit finalul. Nu este deloc ce ma asteptam. Nu c-as fi tinut cu criminalul, nu ca l-as fi apreciat vreun moment, dar parca ma asteptam la ceva mai spectaculos.  Ma asteptatm, de fapt, la un twist. La o chestie care sa schimbe totul, sa te faca sa urasti un personaj pe care l-ai iubit si/sau sa iubesti un personaj pana atunci detestabil. Un final realist, decent, complet plauzibil, asta da. Dar eu ma asteptam la mai mult avand in vedere suspansul de pana atunci. Credeam ca va fi ceva ce ma va da pe spate.

Ca sa inchei tot cu un minus al cartii, nu mi-a placut nici scoaterea completa din context a gastii. Nu stim cum erau fata de restul colegilor, nu stim mai nimic de restul locuitorilor. Am simtit deseori ca parca totul se intampla intr-un oras cu 20 de locuitori, asta daca am numarat bine. Eddie, de exemplu, ajunsese profesor in 2016. Nu stim nimic despre interactiunile lui cu elevii, cu clasa. Era un profesor dur? Era unul bland? Era apropiat de elevi? Era distant?

Un roman subtire, mult prea simplist pentru gusturile mele, Omul de creta exceleaza, insa, la capitolul suspans. Nu are twist, o intorsatura care sa te dea pe spate. De altfel, finalul pe de-a-ntregul n-a fost chiar pe placut meu, dar are marele avantaj de a fi complet realist. De altfel, intreaga poveste este realista, chiar daca nu se lauda c-ar fi bazata pe fapte reale. Chiar asa: nu vi se pare ca multe povesti bazate pe fapte reale sunt mult mai nerealiste, mai putin plauzibile, decat povestile asumate din start ca fictiuni? Nu e un paradox? Si nu ma refer doar la carti, ci si la filme. MAI ALES la filme.

Omul de creta de C.J. Tudor a fost comandat/a de pe Cartepedia.

2 Replies to “Omul de creta – C.J. Tudor

    • Pai tu, cu gurita ta (virtuala), ai spus ca te-am convins sa citesti mai multe thrillere. Deci eu te conving sa citesti un gen, spunandu-ti ulterior ce anume sa eviti din acel gen.

      Altfel, problema nu e la mine, ci la tine. Problema e cum ma vezi tu pe mine. Daca m-ai vedea ca unul foarte pretentios, snob intelectual, care lauda rar cartile, ai zis BA, DACA A LAUDAT CARTEA ASTA, INSEAMNA CA-I O CARTE BUNA. Problema, a ta sau a mea, ori a amandurora, este ca tu ma vezi in sens invers. Ca laud prea mult, prea multe carti, drept urmare atunci cand critic o carte inseamna ca acea carte isi merita pe deplin criticile.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *