Padurea norvegiana este abia a doua carte scrisa de Haruki Murakami pe care o citesc. Prima dintre ele a fost Pur si simplu despre muzica, chiar daca aceea este, de fapt, cea mai recenta carte a lui.

Ca sa va mai dau un pic din casa, am cerut parerea mai multor fani Murakami, intrebandu-i cu care carte ar trebui sa incep. Mi-au recomandat Padurea norvegiana, desi majoritatea au concluzionat ca nu e de mine, ca nu-mi va placea.

Au avut ei dreptate? Partial. Nu este o carte pentru mine. Nu doar ca nu e genul meu, literar vorbind, dar este o carte care m-a trecut prin multe stari negative.

Stiu ca trebuie sa scriu un articol distinct in acest sens, sa spun ce caut eu la lecturile mele si de ce citesc atatea thrillere, insa aici, ca un preambul al acelui articol, pot spune ca nu am gasit ce caut de obicei si, bonus, am dat fix de ce nu-mi doream sa dau.

Pe scurt, suspansul este ingredientul principal pe care-l caut in lecturile mele. Padurea norvegiana are ce vreti voi, numai suspans nu. De altfel, lectura a fost atat de lipsita de suspans, din punctul meu de vedere, incat daca s-ar fi terminat la pagina 100, 200 sau 280 ar fi fost cam acelasi lucru. Oricum a avut un final deschis, deci mari diferente n-ar fi fost.

Totodata, evit cat pot cartile care m-ar putea deprima, de pe urma carora ar urma sa-mi schimb starea in sens negativ. Stiu ca-s dubios, insa in cazul meu deprimarea nu vine in urma unor povesti cu criminali in serie. Dimpotriva, acolo sunt fascinat de ingeniozitatea lor (ca de altfel si de a anchetatorilor), bolile psihice de care acestia sufera mi se par fascinante, nicidecum triste. Iar faptul ca-mi este pusa mintea la contributie, ca incerc sa pun indiciile cap la cap si ca vreau sa ma prind de faptas inainte ca scriitorul sa mi-l dezvaluie e un bonus.

Padurea norvegiana este o poveste numa’ buna de taiat venele. Personajul principal este un student dubios, la particulara (habar n-am daca particularele din Tokyo sunt la fel de rau-famate precum cele bucurestene, insa din modul in care se exprima personajul, caci cartea este narata la persoana I, pe parcursul lecturii am trait cu impresia ca tipul era student fix la o facultate gen Spiru Haret sau hai sa zicem Dimitrie Cantemir, adica particulara pentru saraci, nu particulara de fite tip Romano-Americana), care iese foarte des cu prietenul lui cel mai bun si cu gagica acestuia. Dupa ce prietenul lui cel mai bun se sinucide, are o relatie extrem, dar extrem de dubioasa cu fosta gagica a sinucigasului. Se inconjoara, insa, tot de dubiosi: era coleg de camera cu unul pe care-l poreclise Cavaleristul, se imprietenise cu un tip pilos din camin, care avea o moralitate cel putin discutabila (cu acea moralitate discutabila a ajuns in ministerul de externe; dac-ar fi fost vorba de Romania as fi zis poate tocmai d-aia a ajuns acolo, fiind vorba de Japonia imi da un pic cu virgula), umbla cu una deja cuplata, in rest el neinteractionand cu aproape nimeni. Un asocial perfect, as putea spune.

N-as putea spune in veci despre Padurea norvegiana ca este o carte proasta, o carte slaba, dar va pot spune sincer ca nu as recomanda-o nimanui. O carte deprimanta, lipsita de viata, lipsita de sens (niste oameni dubiosi iau, aproape de fiecare data, cele mai dubioase decizii, decizii pe care nici macar ei nu le pot explica), pe care personal am terminat-o doar pentru ca m-am ambitionat s-o fac. Daca cineva s-ar sinucide dupa ce ar citi aceasta carte nu m-as mira deloc. Nici macar eu nu ma simt prea bine dupa lectura ei.

Si, ca sa vedeti cat de dubios sunt, prefer sa scriu articolul acesta acum, imediat dupa ce am terminat-o, pentru a mi-o putea-o scoate rapid din minte. Probabil ca mi-o voi aminti atunci cand voi citi o alta carte de Murakami. Vazand-o, insa, pe aceasta, stau si ma intreb: de ce as mai citi o alta carte de Murakami? Masochism literar?

Sa incerc sa dau un posibil raspuns la intrebarea de mai sus: chiar daca la cald s-ar putea sa par mai radical, dupa un timp as putea constata ca aceasta carte mi-a ramas in minte. Padurea norvegiana, cu toate defectele ei evidente (in primul o atmosfera depresiva bolnavicioasa, contagioasa), ar putea trece cu brio testul timpului. Mi-ar putea ramane in memorie, chiar daca scopul meu declarat, cel putin acum, este sa mi-o scot. Sau poate tocmai d-aia ea nu va dori sa iasa.

Pentru ca simt cumva ca am fost nedrept cu cartea, va dau cateva recenzii din blogosfera despre Padurea norvegiana: Bookaholic.ro, SerialReaders.com, CristinaBoncea.com, XaaraNovac.com, BlogDeCititori.ro. Evident ca-s si recenzii negative in lista. Va las pe voi sa descoperiti care cum sunt.

Padurea norvegiana de Haruki Murakami a aparut la Editura Polirom si poate fi comandata de pe Elefant, Libris, Cartepedia, Carturesti, CEL.ro, Humanitas, Libraria Delfin, Librex, Diverta si eMAG. Melodia “Norwegian wood” a formatiei Beatles este cea care l-a inspirat pe autor, ca de altfel si alte melodii ale celebrei formatii britanice. Va las mai jos aceasta melodie, pe care va recomand s-o ascultati atunci cand va apucati de carte si in alte cateva momente cheie din poveste.

ps: Dupa cum vedeti si-n poza-compilatie de cover, Padurea Norvegiana a aparut initial in Romania avand o coperta verde; editia urmatoare este una neagra, aproape sinistra; ultima editie, cea mai recenta, este una … alba, plina de zapada, aproape imaculata. Toate 3 sunt potrivite. Adevarul este, de fapt, la mijloc. Undeva intre ele….