Prada este al doilea roman scris de autoarea islandeza Yrsa Sigurdardottir pe care l-am citit, primul fiind Renegatii. Spun de la inceput: fara sa fie in vreun roman slab, nu este deloc, dar deloc, genul meu.

Prada bifeaza 5 defecte care, cumulate, il fac complet diferit de genul meu de thriller. Luate separat este posibil sa nu insemne mare lucru, dar cumulate ma indeparteaza tot mai mult de poveste.

Prada este un roman mult prea lent pentru gusturile mele. Problema cea mai mare legata de lentoare este ca ritmul nu creste spre finalul povestii, ca-n cazul altor romane. Pur si simplu avem un ritm lent de la inceput pana la final. Ceea ce face romanul destul de plictisitor. Multi probabil il vor abandona pe parcurs.

Prada are niste victime cu care nicicum nu pot empatiza. Nu le pot intelege, deci nu pot empatiza cu ele. Imaginati-va ca niste persoane care nu le au cu muntele, care nu obisnuiesc sa mearga pe munte, hotarasc brusc sa insoteasca un om de stiinta care vrea sa faca niste masuratori. Ce cauta acele persoane acolo? Ce le-a impins sa mearga pe munte, in miezul iernii? Nu ma pot bucura de raul lor, nu-s oameni rai care meritau sa moara, dar nici nu pot empatiza cu ei. “I-a tras ata”; “si-au cautat-o cu lumanarea”; “i-a mancat undeva”.

Prada nu are nici vreun criminal (in serie sau nu) genial! Deci, ca sa spun asa, personajul negativ nu este deloc, dar deloc, unul de speriat. Unul bine conturat. Nici macar criminal in serie nu l-as putea numi. Nu-si merita acest nume.

Prada nu are vreun detectiv vedeta ori macar vreun politist care sa dezlege misterul. Oare este spoiler daca spun ca adevarul ne va fi dezvaluit doar noua, cititorilor, fara ca personajele cartii sa afle ce s-a intamplat cu adevarat? Eu zic ca nu. Ideea mi se pare mult prea relevanta pentru a nu discuta un pic despre ea. Eu, ca cititor, nu vreau doar sa aflu ADEVARUL, sa aflu ce s-a intamplat in poveste, ci vreau si o minima dreptate. Ma simt ciudat ca doar eu am aflat adevarul, fara ca nimeni altcineva, nimeni dintre cei care contau, nu l-a aflat. Ma simt aproape un impostor.

Prada are un final atat de ciudat incat unica intrebare care mi-a ramas a fost “De ce am citit acest roman?”. Sa ne intelegem: sunt multe thrillere lente, romane pe care le duci pana la capat cu greu, dar la finalul carora exclami “Ce bine ca am rezistat pana la capat”. Finalul iti da raspunsul la intrebarea fundamentala: “Ce rost au avut toate astea?”. In cazul romanului Prada, aceasta intrebare nu-si gaseste raspuns. Nici acum nu stiu ce rost au avut toate astea. Inca am impresia ca urmeaza sa citesc un final, ca mai urmeaza ceva, ca ce am citit este de fapt o mare introducere. Am impresia inseamna, de fapt, si ca sper. Imi doresc sa nu se fi terminat asa.

Prada are si o mare calitate: o atmosfera rece, specifica thrillerelor nordice, care-ti intra in oase. Pe cuvant ca in multe momente m-am asezat in pat si mi-am pus o patura groasa pe mine, desi temperatura din camera nu era deloc foarte joasa. Asa lenta cum a fost, Prada a reusit sa ma inghete asa cum putine carti au facut-o. La propriu.

Evident ca-s persoane care apreciaza Prada din toate aceste motive. Care vor sa citeasca romane grele, nu vor sa aiba parte de lecturi usoare, facile. Apreciaza finalurile deschise unde, zic ei, isi pun la incercare imaginatia. Le plac personajele insuficient conturate pentru ca aceeasi imaginatie va intregi tabloul.

Repet, nu pot afirma ca Prada ar fi un roman slab, prost scris. Ca ar avea greseli, ca autoarea nu ar merita citita. Chiar ii voi mai citi si alte romane, ea are ceva de spus. Si da, apreciez “experimentele”, imi plac scriitorii care incearca sa fie diferiti. Insa uneori a fi diferit inseamna si a fi diferit de gusturile mele literare.

Dar nu-s unicul cititor, deci nu trebuie sa va luati dupa mine. Dimpotriva: cititi Prada si convingeti-va singuri. Chiar va indemn sa faceti asta, asa cum va indemn sa faceti acelasi lucru cu orice carte.

Prada a aparut in limba romana la Editura Trei, loc de unde va sfatuiesc si pe voi s-o achizitionati.