Pur si simplu despre muzica este prima carte scrisa de Haruki Murakami pe care am placerea sa o citesc. Mai multi prieteni de-ai mei mi-au recomandat cu caldura scrierile japonezului, chiar daca unii dintre ei recunosc faptul ca exista sansa sa nu fie chiar pe gustul meu.

E drept, dintre toti prietenii mei fani Haruki Murakami, niciunul nu citise aceasta carte. Am inceput, deci, lectura celebrului autor japonez cu cea mai dubioasa carte a sa. Dupa ce am citit-o, pot spune ca acest cuvant, dubioasa, este unul cat se poate de pozitiv.

Intai si intai, trebuie sa spun din start: Haruki Murakami a inregistrat discutiile avute cu celebrul dirijor japonez Seiji Ozawa. Despre el puteti cauta pe Google, credeti-ma, omul este un monument, o enciclopedie muzicala. Incepeti, bineinteles, cu Wikipedia.

Problema acestei carti, una aparenta, ce-i drept, este nisarea ei excesiva. Eu, unul, nu ascult muzica clasica, jazzul recunosc ca-mi place, insa nu il ascult in mod profesionist, drept urmare pentru mine toate acele nume de dirijori mi-erau complet straine. Numele dirijorilor, concertele, stilurile lor, toate-mi erau straine.

Initial lectura mi se parea plictisitoare, mi se pare ca trag cu urechea prin perete la discutia unora importanti, fara ca eu sa am habar despre ce vorbesc ei.

Treptat, insa, contrar pronosticurilor initiale, lectura cartii m-a prins. Pot spune ca am invatat multe despre muzica din aceasta carte. Nu voi putea afirma ca e genul meu literar preferat, nu ma voi declara #FanDeMic, dar recunosc ca Murakami mi-a atras atentia.

Caci, desi n-o spune, este de fapt o carte autobiografica. Omul se lauda cu ale sale cunostinte muzicale, cu o cultura extrem de vasta. Un om precum Murakami este extrem de interesant de cunoscut. Eu, unul, voi dori sa-l cunosc prin intermediul cartilor sale, chiar daca recunosc faptul ca mi-as dori sa-l cunosc fata-n fata. Dintre toti autorii cititi de-a lungul timpului, este SINGURUL pe care mi-as dori sa-l cunosc in viata reala. Chiar daca, recunosc, probabil as evita discutiile despre muzica, motivele fiind evidente.

Dintre multele lucruri aflate ori constientizate in urma lecturii, unul singur mi-a atras atentia in mod deosebit: cat de important este ca jurnalistul care ia interviul sa aiba cultura domeniului in care activeaza intervievatul. Ma uit la multe interviuri luate multor oameni importanti din Romania. Pe langa faptul ca avem putini oameni cu adevarat relevanti, care ar avea ceva cu adevarat important de zis, pe aia pe care-i avem nu prea-i putem pune in valoare. Sunt oameni pe care-ti vine sa-i lasi sa vorbeasca, nu-ti vine sa-i intrerupi, insa credeti-ma, daca ar fi intervievatori buni, ar iesi dialoguri fabuloase. Nu despre personalitatile romanesti ce ar putea fi exploatate, mediatic si nu numai, vreau sa va amintesc, ci de un cantaret strain, venit in Romania si aterizat, dintr-o regretabila eroare, in studioul … Antenei 3! Mai jos aveti fragmentul relevant, care a revoltat intreaga opinie publica:

Acum, inainte sa dati cu pietre-n Gadea, ceea ce oricum veti face, din N motive, ganditi-va un pic din perspectiva cealalta. Din punctul meu de vedere, intrebarea corecta este urmatoarea: ce cauta UN CANTARET in studioul unei televiziuni POLITICE? Ori, daca voiau neaparat audientele Antenei 3, deloc neglijabile, puteau chema pe cineva din trust care sa se priceapa la muzica. Culmea, aveau, poate nu straluciti, dar oricum mai buni pe asa ceva decat Gadea.

Vina nu este a lui, ci a impresarilor cantaretului care nu s-au interesat unde va ajunge acesta.

Revenind la carte, caci pare ca am deviat foarte mult, sa urmariti cu atentie partea legata de cum s-a ajuns la carte. Oamenii discutasera in prealabil foarte mult, aveam si prieteni comuni (familii prietene), totul ajungand la un moment dat la ideea de Hai sa si inregistram ce discutam. Seiji Ozawa, un monument, un om extrem de cunoscut, de apreciat si de respectat, nu da interviuri. Pentru Murakami a facut o exceptie. Citind cartea veti afla exact de ce.

Imi cer scuze pentru exemplul (aparent) stupid dat mai sus, dar aveam nevoie de un exemplu situat in extrema cealalta pentru a putea intelege ce voiam sa spun. Nu, Julio Iglesias JR nu este vreun monument de cultura, in afara de a avea o familie celebra si de a avea talent, unul cert, nu pare a excela in vreun fel, insa asta nu ar fi trebuit sa insemne ca el trebuie folosit in jocul politic. El acolo a fost tratat fix ca un papagal, unul care este invatat sa repete mecanic ce iti doresti tu sa auzi.

Celelalte idei, legate de muzica, de asemanarea dintre muzica si scrisul cartilor, despre cum vede un scriitor, un singuratic prin excelenta, lucrul in echipa unei orchestre, le veti afla din carte. Da, o veti vedea cu alti ochi daca va pricepeti la muzica, daca acele nume NU va sunt complet necunoscute, dar puteti intelege multe lucruri din ea si fara sa-i cunoasteti. De fapt, poate functiona cu succes drept o ancora, UN LINK, catre muzica buna.

Ah, apropo de chestii cu care NU sunt de acord, mea culpa, dar am voie sa nu fiu de acord cu 2 oameni evident mai destepti si mai culti decat mine, este folosita in mai multe randuri o sintagma, un citat dintr-un om la fel de important (caruia i-am uitat numele), om care spunea ca Exista doua feluri de muzica, muzica buna si muzica mai putin buna. Oricat de mult i-as respecta pe amandoi si oricat de mult as respecta cultura muzicala a cuiva, dati-mi voie sa cred ca nu exista, in mod obiectiv, o muzica buna si o muzica mai putin buna. Am voie sa cred ca exista o muzica buna DIN PUNCTUL MEU DE VEDERE si o muzica cu care rezonez mai putin ori deloc.

Pur si simplu despre muzica, Haruki Murakami & Seiji Ozawa, este o carte care TREBUIE citita de melomani, dar care poate fi inteleasa de oricine. O carte din care toata lumea are de invatat. Pentru mine, este o carte care m-a facut sa-mi doresc sa mai citesc carti scrise de Murakami.

Pur si simplu despre muzica, de Haruki Murakami & Seiji Ozawa, a aparut la Editura Polirom si a fost comandata de pe Cartepedia.