Sora Vitrega de Jennifer Donnelly este rescrierea celebrei povesti a Cenusaresei, o rescriere contemporana mult prea corecta politic si mult prea … motivationala.

Rescrierea este, de fapt, continuarea povestii, caci povestea originala a fratilor Grimm nu ne spune ce se intampla dupa ce Printul se casatoreste cu Cenusareasa. In aceasta carte, in Sora Vitrega, vedem ce se intampla intr-o atare situatie, vedem decaderea familiei celor 2 surori ramase, vedem un razboi, unde Cenusareasa, noua regina, are un rol esential si vedem, in mod surprinzator pentru unii, ca Ella (asa o cheama in poveste pe Sora Vitrega) nu era deloc perfecta.

Nu va zic finalul, va las pe voi sa-l descoperiti, chiar daca, stiind din start ca e o poveste (fie ea rescrisa si continuata), happy-end-ul este inevitabil. De altfel, suspansul nu este deloc punctul forte al povestii, chiar daca recunosc ca unele lucruri nu puteau fi anticipate.

Trebuie, insa, sa subliniez cele 3 mari probleme ale povestii:

  1. Nu este o poveste realista. Nu ma refer la elementele magice ale povestii, care ar trebui sa fie niste condimente, nu ingredientele principale, ci ma refer la actiunile efective ale personajelor. Isabelle, una dintre surorile ramase in casa parasita de Cenusareasa, ia tot timpul cele mai dubioase decizii. Este rea, da-i invidiaza bunatatea Ellei, in alt moment comportandu-se complet contrar. Se duce sa indrepte lucrurile si ajunge sa arunce cu oua in copii. Nu mai zic de actiunile celorlalti, complet gresite si ilogice.
  2. Prea multe forte supranaturale (cu ai lor reprezentanti) se lupta in poveste. Avem, pe de-o parte, niste ursitoare, niste babe care scriu destine, scriu harta fiecarei persoane; il avem pe Domnul Chance, care pare a se opune complet acestor ursitoare, si avem Zana cea Buna, care dintr-un motiv care-mi scapa, este creionata mai putin buna decat Chance. Razboiul lor, al celor 3, este marea necunoscuta a povestii: ce aveau ei de impartit si cine detinea, de fapt, puterea? Nu exista un Zeus sau un Dumnezeu care sa fie deasupra lor si care sa hotarasca cine ce are voie sa faca.
  3. Povestea este prea lunga si prea statica. Acest lucru ma face sa ma intreb cui se adreseaza, oare, cartea Sora Vitrega? Daca se adreseaza copiilor, precum povestea originala, atunci e nasol, caci multi o vor abandona dupa 100 de pagini. Daca nu se adreseaza copiilor atunci vestile sunt si mai proaste: e prea puerila pentru cei peste 18 ani.

Nu zic ca n-are si puncte tari, nu zic ca nu-mi place scriitura, nu spun ca nu mi-a placut finalul, caci desi-i foarte previzibil, recunosc ca e un final misto, DEMN, corect. Da, e prea corecta politic, prea motivationala (uratenia e doar o stare de spirit; frumusetea este si exterioara, si interioara; nu trebuie sa-ti doresti sa fii frumoasa, sunt alte lucruri pe care ar trebui sa le doresti), din astea deriva lipsa ei de realism. Imaginati-va ca povestea originala a Cenusaresei era mai realista: lasand partea magica, puteai intalni personaje precum acelea.

Altfel, mie mi-a placut dintotdeauna ideea continuarii si rescrierii povestilor clasice. As citi cu placere o continuare a Albei ca Zapada ori a Scufitei Rosii. Doar ca, fie ca-s eu prea pretentios, fie ca-s alergi la corectitudinea politica exagerata, fie ambele (in proportii diferite), insa cred ca autoarea (deloc intamplator o EA) a cam dat-o-n bara cu Sora Vitrega. Punctele slabe sunt mai multe si mai pregnante decat cele tari.

Sora Vitrega este o incercare nereusita de rescriere a unei povesti clasice, asta neinsemnand ca procedeul ar trebui descurajat. Dimpotriva chiar. Vracii motivationali o vor adora, caci din aceasta carte vor putera scoate chiar si 10 seminarii motivationale inutile. Pardon, cursuri de dezvoltare personala atat de necesare omenirii.

Sora Vitrega de Jennifer Donnelly poate fi comandata direct de pe site-ul Editurii RAO ori de la librariile online Libris, Cartepedia, Carturesti, Elefant, Diverta, CEL.RO si eMag.

ps: Sora Vitrega este tipul de carte care se citeste cel mai bine fizic. Uitati-va si-n trailer, si in poza cover: ea are niste cioburi iesite in relief. Ma rog, nu-s cioburi efective, nu te inteapa, pur si simplu fiind dispuse atat pe prima coperta, cat si pe a doua, le simti indiferent cum tii cartea. E faina senzatia.