Jocurile foamei (Hunger Games) este (sau era?) una dintre seriile mele preferate, atat in ceea ce priveste cartile, cat si-n ceea ce priveste filmele. Partea si mai interesanta este ca Jocurile foamei era, intr-un fel, si seria mea reprezentativa. Desi mi-a placut si Harry Potter, desi-mi place si Narnia, alea parca nu-s pe aceeasi lungime de unda cu mine. Imi plac, le apreciez, dar parca nu suntem pe aceeasi lungime de unda. Din multe motive, parca nu-s genul meu.
Jocurile foamei are de toate: are suspans cat cuprinde (ceea ce apreciez eu foarte mult la o poveste), are personaje misto conturate (cu Katniss in frunte), are multe referinte politice, are scene de actiune si are crime (o carte in care nu moare nimeni este cel mult plictisitoare) si, fara sa-mi doresc neaparat asta, are si ceva doza de romantism (un triunghi amoros extrem de dubios). Si, ca bonus, fiind si cinefil inrait, Jocurile foamei avea marea calitate de a fi fost excelent ecranizata (sunt serii de carti bune unde filmele au dat-o-n bara). Toate motivele sa-mi placa. Continue reading
