Numara stelele. O poveste din Copenhaga a fost pentru mine o carte atipica, diferita, din 2 motive.
Intai si intai, nu obisnuiesc sa citesc drame de razboi. Nu pentru ca le-as desconsidera, ca as spune din start ca-s slabe, ca-s carti proaste, ci pentru ca stiu ca ma vor deprima. Intr-adevar, pe mine nu ma deprima cartile cu criminali in serie, alea cumva imi plac, ma intriga, imi pun creierul la contributie, insa dramele de razboi, mai ales cand este vorba de copii, ma intristeaza. Este ca un fel de autoprotectie a mea. Totodata, daca vorbim despre al doilea razboi mondial, dramele de razboi sunt cumva previzibile. Stiu ca acel eveniment s-a intamplat, ii stiu si deznodamantul,
In al doilea rand, cand ma gandesc la literatura nordica ma gandesc la thrillere. Nu ca ea ar fi formata NUMAI din thrillere, ci pentru ca asa m-am obisnuit eu. O poveste din Nordul Europei ar trebui sa fie musai cu crime si criminali in serie. Iar daca nu este, pentru mine e ceva nou, atipic. Continue reading
