Femeia care a mintit este a doua carte scrisa de autoarea Claire Douglas pe care am avut placerea sa o citesc. Prima dintre ele a fost Fetele disparute, citita acum mai bine de 2 ani.

Ideea de baza a acestei carti, Femeia care a mintit, este simpla: o autoare de succes ajunge intr-o mare pana de inspiratie. Dupa ce seria ei avusese 9 volume, pentru al zecelea nu exista nicio idee, dar exista un contract scris. A X-a carte trebuia neaparat sa apara. Emilia Ward semnase contractul, dar nu stia exact ce sa scrie. Il semnase in speranta ca ideea pentru acest volum va veni ulterior. Doar ca inspiratia se lasa asteptata…

Asa ca accepta un ajutor venit “nesperat”: povestea pe care o amica politista i-a dat-o. Pur si simplu i-a spus ca a scris o poveste de fictiune, pe care insa n-o poate publica. Asa ca Emilia preia povestea, si-o insuseste.

Si aici e problema, e “intriga”: cand cineva iti da pur si simplu o poveste, iti face un cadou, tu nu iti pui nicio intrebare? Este o expresie care-mi place, “nimic nu este gratis pe lumea asta”, drept urmare acel cadou ar fi trebuit sa aprinda niste beculete. Ar trebuit sa puna in garda o scriitoare experimentata.

Ulterior, povestea pe care Emilia a dat-o la publicat se dovedeste a fi una reala, asa ca acum celebra autoare trebuie sa indure consecintele. Nu intru in detalii, nu vreau sa vorbesc despre niciun alt personaj din carte, ci ma voi referi strict la problema de baza.

Asadar, vorbim despre un termen care suna usor pretios: responsabilitate sociala. In teorie, cand scrii carti de fictiune, responsabilitatea ta este minima. Evident ca exista riscul ca cineva sa copieze crimele din cartea ta, dar asta nu te face vinovat. X nu omoara pentru ca ai scris tu acea carte; daca nu s-ar fi inspirat din scrierile tale, s-ar fi inspirat din alta parte. In sens contrar, s-ar putea ca scrierile tale sa puna in garda cativa cititori.

Insa, in afara unui posibil copiator, chiar nu ai nicio responsabilitate ca scriitor? Poti scrie chiar orice ca fictiune? Va las pe voi sa va ganditi, sa meditati, asupra acestui aspect.

Revenind la aspectele literare ale povestii, mi-a placut mult modul in care aceasta carte a fost scrisa, mi-a placut modul in care scriitoarea s-a jucat cu mintea mea (un pic, nu foarte mult), mi-a placut modul in care au fost construite personajele (chiar daca fostul sot al Emiliei este un personaj ofertant, abandonat aproape complet spre final), mi-a placut faptul ca povestea nu este lungita inutil. Mi-a placut si ideea de “narator multiplu”, cand este narator omniscient, cand este un narator-personaj. Nu va zic mai multe, va sfatuiesc doar sa fiti foarte atenti. Numai bile albe pana acum, foarte putine bile negre. Adica una singura mai evidenta.

Revenind la Emilia, singura bila neagra de la ea provine: este construita mult prea pozitiv. In afara de acea minciuna, in rest ea este victima pe linie. E divortata de primul sot, dar asta pentru ca EL a inselat-o (cu cea mai buna prietena a ei). De fiecare data altii au gresit, ea doar indura. Nu pare a avea niciun defect (in afara de micuta minciuna pe care voia s-o ascunda). Tot ce am scris in acest paragraf se traduce prin celebrul slogan al lui Pepsi de acum ceva ani: “Too good to be light”. Altfel spus: un personaj atat de pozitiv nu este foarte realist. Omeneste e cam greu de crezut ca exista.

Altfel, daca nu judeci prea mult realismul cartii, Femeia care a mintit sigur o sa-ti placa. Este un thriller solid. Are personaje bine construite, este plina de suspans si in plus abordeaza direct sau indirect cateva subiecte care chiar ma intereseaza (in frunte cu “furatul povestii”).

Femeia care a mintit a aparut in limba romana la Editura LITERA, loc de unde va sfatuiesc si pe voi sa o achizitionati.