N-am fost niciodată nici măcar departe de a fi cel mai mare fan al lui Eminescu. Mi-a plăcut să-i învăț operele în școala generală însă în liceu, când auzeam de operele lui reacția mea era: „Cine dracu’ l-a pus și pe ăsta să scrie?”. Cu toate astea l-am respectat și i-am respectat munca fiind conștient de geniul de care a dat dovadă în vremea lui.
Cel mai mult mi-a plăcut poezia lui. Și nu pentru c-aș fi un mare devorator de poezie ci pentru că în copilărie învațasem câteva cântecele făcute pe versurile lui. La serbările școlare aveam un mare succes datorită vocii mele foarte mișto (vorbesc de perioada pre-fumător) în combinație cu “Mai am un singur dor” sau “Pe lângă plopii fără soț”. Nici nu vreau să vă spun de câte ori Eminescu și vocea mea m-au salvat de la corijență la limba română la sfârșitul primului semestru. (Bine, nu pentru că eram prost bâtă riscam corijența ci pentru simplul fapt că în tot gimnaziul nu știu dacă mi-am făcut tema acasă de 10 ori). Continue reading
