Miraj – Camilla Läckberg & Henrik Fexeus (Vincent & Mina #3)
Titlu original: Mirage
Limba originală: suedeză
Traducere: Cristina Ekholm
ISBN: 978-606-40-2386-5
Format: 130x200mm, paperback cu clape
688 pagini
Colecția Fiction Connection Crime
Editura Trei
Al treilea volum din seria Vincent și Mina

E decembrie și ministrul suedez al justiției este amenințat. În același timp, la metroul din Stockholm este găsită o movilă de oase, iar scheletul pare să-i aparțină unui finanțist de succes. Echipa Minei Dabiri își revine cu greu după evenimentele traumatice care s-au soldat cu moartea unui coleg și apelează la mentalistul Vincent Walder pentru ajutor. Vincent are senzația că lumea se prăbușește peste el. Când este găsită încă o movilă de oase la metrou, anchetatorii sunt puși din nou la încercare — ce se petrece în tunelurile de sub Stockholm? Și cine-l urmărește pe ministru?
Seria scrisă de Läckberg și Fexeus se încheie exploziv!

„Al treilea și ultimul volum din serie, Miraj este un roman polițist cu o construcție impresionantă. Colaborarea dintre Camilla Läckberg și Henrik Fexeus capătă tot mai multă claritate (…) La final, ei scriu că o să le fie dor de Mina Dabiri și
Vincent Walder. Și nouă o să ne fie dor de ei.“ – Bohusläningen

„Vincent și Mina sunt personaje puternice, ambii cu răni interioare profunde și nu puține secrete.“ – La Repubblica

„Traume și nebunie, anchetă socială și studiu psihologic, într-un echilibru tulburător între iluzie și realitate.“ – Corriere Della Sera

„Colaborarea dintre Läckberg și Fexeus se dovedește a fi o ocazie de aur.“ – VN Detective &Thrillergids

„Un thriller supercaptivant, cu suspans de modă veche.“ – De Tellegraaf

CAMILLA LÄCKBERG a debutat în 2003 cu Prinţesa gheţurilor, primul volum al seriei Fjällbacka, primit cu entuziasm de critici și care i-a adus în scurt timp un număr imens de cititori.
Consacrarea sa ca autoare de bestsellere a venit odată cu cel de-al treilea roman al seriei, Cioplitorul în piatră, nominalizat pentru „Cel mai bun roman crime al anului“ de Swedish Crime Writers’ Academy. Läckberg este unul dintre cei mai citiți autori suedezi, cu cărți vândute în 39 de milioane de exemplare în peste 60 de țări. A scris 10 volume din seria bestseller internațional Fjällbacka, urmate de două romane din seria Faye Adelheim. La Editura Trei, au mai apărut Cioplitorul în piatră, Făuritoarea de îngeri, Sirena, Paznicul farului, Copilul german, Îmblânzitorul de lei, Prințesa ghețurilor, Vrăjitoarea, Colivia de aur, Piază rea, Predicatorul și Aripi de argint.

HENRIK FEXEUS, psiholog de profesie, este unul dintre cei mai apreciați conferențiari suedezi. A realizat experimente psihologice spectaculoase la SVT și TV4 și a debutat în 2007 cu volumul Arta de a citi gândurile (publicat în limba română la Editura Trei). Cărțile lui au fost premiate, s-au vândut în peste un milion de exemplare și au fost traduse în peste 30 de limbi. A debutat în literatură cu romanul The Lost, prima carte a trilogiei Final Illusion. La Editura Trei, au mai apărut Manualul abilităţilor sociale superioare și Reload: Cum să-ți încarci bateriile. Arta recuperării inteligente (împreună cu Catharina Enblad).
Tot la Editura Trei au apărut și primele două volume ale seriei Vincent și Mina: Cutia și Cult. Seria stă la baza unui serial cu trei sezoane, realizat de serviciul de streamin norvegian Viaplay, pentru care filmările încep în 2024.

Fragment Miraj – Camilla Läckberg & Henrik Fexeus (Vincent & Mina #3)

După discuția cu Mina, Vincent se duse direct la ga­raj să‑și ia mașina. Coffee housing. Și Mina se gândise la o ceașcă de cafea, fără să știe de ce. Vincent zâmbi în sinea lui, în timp ce conducea către Djursholm. Mina începuse să gândească la fel ca el.

Odată ajuns în Djursholm, coti pe Strandvägen. Bineînțeles că strada principală din cea mai luxoasă suburbie a Stockholmului avea același nume cu cea mai scumpă stradă din centrul orașului. Înțelesese de la Milda că Loke avea o grămadă de bani, dar tot era impresionat. Pe o parte se înălțau case uriașe, dintre care unele păreau niște castele în miniatură. Pe cealaltă parte era apa. Și, bineînțeles, ambarcațiunile de milioane ale proprietarilor caselor.

GPS‑ul îl anunță că ajunsese la adresă, dar mai ve­rifică o dată, pentru orice eventualitate. În fața lui era o poartă automată imensă; probabil că avea trei metri înălțime. După poartă, un drum ducea până la o clădire mare de cărămidă care se întrezărea printre copaci.

Loke veni pe partea cealaltă a porții cu o țigară în colțul gurii.

Când îl zări pe Vincent, zâmbi și stinse țigara. Ieși pe o ușă laterală din poartă și se grăbi spre mașină în timp ce‑și freca mâinile.

— Bună, Vincent! spuse el urcând în mașină. La naiba, ce frig e! Mergem?

Vincent porni mașina. În ultimii aproape trei ani, se întâlnise ocazional cu Loke și întotdeauna i se păruse că parcă își cerea scuze pentru existența lui de îndată ce intra într‑o încăpere. Chiar se gândise de câteva ori să‑i dea o carte despre stima de sine. Dar tânărul care era acum lângă el era plin de energie și aproape țopăia entuziasmat.

— Deci mergem la unul dintre cei mai vestiți entomo­logi din țară? întrebă Loke tare.

Vincent nu‑l mai auzise vreodată vorbind atât de tare.

— Da, răspunse Vincent ieșind din Djursholm spre au­tostrada E4 sud. Chiar e expert în gândaci. M‑am gândit că s‑ar putea să ți se pară interesant. Și cred că tu ai putea interpreta informațiile pe care o să le primim azi dintr‑o perspectivă pe care eu nu o am. La urma urmei, tu ești cel care lucrează cu cadavre în fiecare zi.

Vincent făcu o pauză și îi aruncă o privire. Așa făcea pentru a putea citi oamenii, pentru a vedea cum se simt cu adevărat, pentru a ști cum să le vorbească. Dar Loke era un mister. Nu putea să‑l citească deloc. Parcă s‑ar fi uitat la o foaie albă de hârtie. Ceea ce, desigur, nu era vina lui Loke. Dar Vincent nu se simțea deloc confortabil din cauza asta.

— Trebuie să te întreb ceva, continuă el. Nu mă înțelege greșit acum. Dar am văzut unde locuiești. De ce lucrezi la IML? Se pare că nu ai nevoie de bani.

Loke se uită surprins la el.

— Am o licență în osteologie, spuse el. Expert în sche­lete și oase. E pasiunea mea. Tu știi foarte bine ce bine­cuvântare e să lucrezi în domeniul care te interesează? Iar Milda este un geniu. Aș lucra acolo și dacă ar trebui să plătesc eu.

Vincent aprobă din cap. Firește că știa cum e. Și n‑ar fi trebuit să fie surprins că există cineva care consideră oasele un hobby, având în vedere cu ce se ocupa el.

— Apropo, s‑ar putea să‑l cunoști pe entomolog, pare că știi câte ceva și despre insecte. Îl cheamă Sebastian Bagge și locuiește în Häringe.

— Da, e un hobby pentru mine. Dar nu‑l cunosc. Și nu se poate să‑l cheme Bagge[1] și să lucreze cu insecte, nu?

Loke scoase un zgomot ciudat despre care Vincent presupuse că era o tuse tabagică amestecată cu râs.

— Ai auzit de determinism nominativ, nu? întrebă Vincent. Teoria care spune că numele de familie poate determina alegerea profesiei cuiva?

— Vrei să spui că în Anglia există foarte mulți brutari care au numele de familie Baker, iar Sigmund Freud, al cărui nume înseamnă bucurie, era foarte interesat de se­xualitate? Parcă Jung a fost cel care a scris despre asta?

Vincent aprobă mulțumit din cap. Loke știa despre ce era vorba.

— Și acum ne vom întâlni cu Sebastian Bagge, continuă Loke zâmbind. Nomen est omen.

— E numele un semn? Asta vine de la cineva pe care îl cheamă Loke.

— Cunosc câțiva care ți‑ar da dreptate, răspunse Loke, dregându‑și vocea.

Vincent coti chiar înainte de castelul Häringe. O casă pompoasă, albă, ca un conac își făcu apariția pe măsură ce se apropiau de adresa de pe GPS.

În peisajul de iarnă, arăta ca o sculptură uriașă de zăpadă.

— Așa ceva! șopti Loke. Nu știam că entomologii câștigă atâția bani. Milda ar trebui să‑și schimbe meseria.

— Dar gândește‑te la farmec, replică Vincent. Entomo­logii au probabil mult mai puține groupie decât osteologii.

Loke își drese vocea din nou.

Vincent parcă lângă un Hyundai în curtea din fața casei.

De îndată ce coborî din mașină, Loke își aprinse o țigară. Îi întâmpină un bărbat subțire, cu părul cărunt, de vreo 70 de ani, îmbrăcat cu o haină din blană albă.

— Intrați, intrați! îi pofti el. O să înghețați aici!

Loke trase rapid câteva fumuri, aruncă țigara în zăpadă și o strivi cu piciorul. După ce se uită rapid la Sebastian Bagge, ridică chiștocul de pe jos și îl băgă în buzunar.

Sebastian îi salută scurt din cap și‑i invită în hol, unde își scoaseră gecile.

— Ăsta e conacul familiei mele. Sunt norocos că l‑am moștenit și că s‑a transmis din generație în generație, pentru că locuiesc gratis aici. Entomologia este o pasiune, dar n‑a contribuit prea mult la pensie.

Vincent îi aruncă o privire lui Loke, ca să‑și dea seama dacă se gândeau la același lucru. Era evident că se înșelaseră în privința situației financiare a lui Sebastian. Buclele lui albe erau aranjate perfect, iar el era îmbrăcat într‑un costum alb impecabil, cu croială safari. Ca un explorator de modă veche.

Vincent se uită în jur. Se așteptase la o casă excen­trică, plină de animale împăiate și stive de cărți până în tavan.

În schimb, casa era la fel de ordonată ca și omul. Într‑adevăr, pereții erau plini cu insectare în interiorul cărora se aflau diferite specii de gângănii, dar erau ampla­sate simetric, la o distanță exactă una de cealaltă.

Sebastian îi conduse în living, unde se așezară fiecare într‑un imens fotoliu din piele. Fotoliile erau extrem de confortabile, în ciuda faptului că arătau la fel de pono­site și vechi ca restul casei. Vincent își imagină toate generațiile Bagge care stătuseră în acele fotolii. Stătuseră acolo decenii întregi, cu hainele lor de exploratori, citind cărți importante.

— Pe frigul ăsta, mă tem că nu‑i suficient un ceai, spuse Sebastian, ducându‑se spre bar. Vă servesc cu ceva mai tare.

— Eu nu beau, mormăi Loke.

Revenise la cel dinainte, liniștit și retras.

— Iar eu conduc, adăugă Vincent. Dar apreciem ama­bilitatea.

Sebastian ridică din umeri și își umplu paharul cu un lichid de culoarea chihlimbarului. Apoi luă o pipetă, trase apă dintr‑un alt pahar și puse patru picături în paharul lui înainte de a se așeza într‑un fotoliu.

— Deci vrei să aflați câte ceva despre gândaci? întrebă el. Dermestidae. Creaturi amuzante. Știți că există 850 de specii de gândaci? Din păcate, în Suedia avem doar 36. Micii curățători ai naturii, asta sunt.

— La ce te referi? întrebă Vincent.

Fotoliul scârțâi când își schimbă poziția.

— Gândacii, fiind gândaci, se dezvoltă bineînțeles prin metamorfoză, răspunse Sebastian, sorbind din pahar.

— Desigur, aprobă Loke.

Vincent nu‑și putea da seama dacă era ironic sau chiar știa și el. Probabil că era vorba de a doua variantă.

— Ei trec prin cele patru etape — ou, larvă, pupă și adult. Ultima este gândacul complet format. Când s‑au dezvoltat complet, se hrănesc cu polen și nectar, ca toate celelalte insecte. Dar în stadiul de larve mănâncă în prin­cipal hrană animală.

— Mănâncă toate tipurile de animale? întrebă Vincent.

— Cât sunt moarte, da, răspunse Sebastian, confirmând din cap. Gândacii se hrănesc cu cadavre. Devorează ani­malele moarte în sălbăticie.

— Sunt necrofagi, mormăi Loke.

— Exact! exclamă Sebastian fericit. Și s‑au specializat în domenii diferite. Attagenus pellio, cunoscut și ca gânda­cul de blană, preferă, cum spune și numele, să mănânce blană. Și pentru că și lâna este o formă de blană, e foarte nociv pentru puloverele de lână dacă ți‑a intrat în casă. De fapt, și pentru alte materiale textile. Dermestes lardarius, gândacul de carne, dacă e să traducem mot‑à‑mot, este altă specie care în Suedia se găsește aproape doar în case, unde se îmbuibă, printre altele, cu păr și resturi de piele.

Vincent se strâmbă. Mina habar n‑avea cât de noro­coasă era că nu e acolo. N‑ar fi putut dormi o săptămână dacă ar fi auzit așa ceva.

— Dar desigur că vreți să și vedeți, spuse entomologul. Așteptați o clipă!

Sebastian dispăru, dar se întoarse destul de repede cu un insectar asemănător celor de pe pereți, pe care i‑l dădu lui Vincent. În insectar erau mulți gândaci micuți, toți având o fâșie minusculă de hârtie cu informații despre specia din care făceau parte.

— N‑am întâlnit foarte multe feluri de Antrenus în Suedia, pentru că majoritatea nu pot trăi aici, explică Sebastian, așezându‑se din nou în fotoliu. Doar patru pot supraviețui. Uită‑te la cea din stânga jos.

Vincent văzu o insectă discretă, maronie, cu semne albe.

— E Antrenus museorum, continuă Sebastian, sorbind din pahar. Gândacul de muzeu. Un fomist. Larvelor le place să trăiască în cuiburi de păsări și de viespi, dar se găsesc și în sacii de ouă ai păianjenilor și mănâncă ouăle care nu eclo­zează. Asta, dacă n‑are noroc și dă de niște muște moarte.

Vincent se gândi imediat că Mina nu trebuia să afle acest detaliu.

— De ce i se spune de muzeu? întrebă el. Înțeleg gânda­cii de blană și de carne, dar gândac de muzeu?

— Pentru că, dacă pătrunde în muzee, mănâncă toate animalele împăiate. Mănâncă blană, lână, covoare, mă­tase, pene, piei. E cel mai groaznic coșmar al oricărui muzeu de istorie naturală.

Vincent dădu din cap gânditor. Era ceva familiar în ceea ce spunea Sebastian.

— Căutăm pe cineva care ar putea avea o colecție mai mare de gândaci de muzeu. Cum putem să dăm de o astfel de persoană? Există vreun forum sau poate vreo asociație pe care am putea să o contactăm? Îmi imaginez că nu e foarte obișnuit să ai o colecție de gândaci vii.

Sebastian își termină băutura înainte de a răspunde.

— Anthrenus museorum este cea mai comună specie de Anthrenus pe care o avem aici. Este peste tot. Și, cum am spus, chiar și acolo unde n‑ai vrea să fie.

Vincent aruncă o privire spre fotoliul în care stătea Sebastian. Imaginea generațiilor precedente care stătuseră în el nu mai era la fel de plăcută. Toată pielea, toate firele de păr care căzuseră în el decenii întregi, ca o masă fes­tivă pentru gândaci. Vincent făcu un efort imens să nu cedeze impulsului de a se ridica imediat. Se simți brusc exact ca Mina.

— Dar este puțin mai complicat de‑atât, continuă Sebastian. Gândacii cel mai des folosiți pentru curățarea oaselor sunt de un alt soi. În străinătate se folosesc Der­mestes maculatus. În Suedia, în schimb, lucrăm cu Dermes­tes haemorrhoidalis.

Se uită pe fereastră.

— Și la temperaturile astea, este necesar un terariu tem­perat pentru a păstra larvele în viață. În plus, gândacii se dezvoltă într‑o lună și jumătate, deci larvele de toamna trecută sunt acum gândaci. Trebuie să știți ceea ce căutați dacă vreți să găsiți ceva. Pot să vă spun un secret?

Sebastian se întoarse către Vincent, băgându‑și mâi­nile în buzunare și ridicând din sprâncene. Vincent dădu din mână.

— Orice, dacă ne ajută.

— Chiar sper că aveți vreo pistă bună. Să nu ziceți că v‑am spus eu. Dar oamenii interesați de insecte sunt puțin ciudați.

[1] Skalbagge (Bagge) înseamnă gândac în limba suedeză. (N.t.)