Romanul Lie to me (ce decizie inspirata din partea Editurii Prestige sa pastreze titlul original!) mi-a amintit de o discutie pe care am avut-o acum nu mult timp cu un prieten despre … politicieni. Eu ii spuneam acelui prieten ca nu am incredere in niciun politician, ca niciun politician nu e imaculat, nu e bun, nu e de incredere. El imi spunea pe un ton grav, superior, ca in fiecare poveste exista un personaj bun si un personaj rau, ca tine de fiecare sa-l gaseasca in mod corect pe cel bun si pe cel rau. Sa diferentieze binele de rau.
Lie to me, din fericire, imi da dreptate. Sau din nefericire, ca nu-s foarte convins ca ar fi trebuit sa am dreptate. Chiar nu-mi doresc sa am de fiecare data dreptate. Chiar ma bucur cand constat ca n-am avut dreptate, mai ales atunci cand pronosticul meu era unul pesimist. Din ce in ce mai des se intampla asta.
Sutton si Ethan erau la inceput un cuplu perfect. Ambii aratau bine, ambii erau foarte destepti. Se iubeau la inceput, desi dragostea nu a durat foarte mult. In prezent, totul porneste de la plecare brusca, intempestiva, a lui Sutton. Ea ii lasa sotului un bilet prin care il anunta ca are nevoie de timp. Sa n-o caute.
Doar ca, ce sa vezi, ea pleaca fara obiectele personale, nici macar telefonul ori banii nu si-i luase cu ea. De ce ar pleca cineva astfel si, mai ales, unde s-ar duce?
Problema lui Ethan e foarte grava. Multe apeluri de urgenta si fotografii cu vanatai pe corpul sotiei. Disparitia l-ar pune cu siguranta la loc de frunte pe lista suspectilor. Poate chiar primul. Asa ca este surprinzator ca-si pastreaza calmul. Ca nu intra in panica. Desi pentru unul ca mine nu este deloc surprinzator.
Constat ca am ajuns foarte imun la mare parte din suspans, anticipez foarte multe “twisturi” (pe bune ca nu-mi place cum suna “intorsaturi”), asta din cauza “experientei” mult prea mari in ceea ce priveste thrillerele.
Revenind la partea initiala, majoritatea cititorilor (fie ei bloggeri de carte, critici ori simpli cititori) sustin alternativ cand pe unul, cand pe altul. Sunt alternativ de partea lui Sutton ori de partea lui Ethan. Eu, fidel principiului pe care-l enuntam in primul paragraf, nu am fost de partea nimanui. Eu nu caut omul bun si omul rau intr-o poveste, eu consider ca fiecare om are atat calitati, cati si defecte, iar rolul meu ca cititor nu este nicidecum sa “sustin” pe cineva (ca nu-s sportivi sa aiba nevoie de galerie).
Da, mi-a placut cum e structurata povestea, mi-au placut mult de tot TITLURILE capitolelor, insa nu pot spune ca mi-a fost vreo secunda macar simpatic vreunul dintre personaje.
Sunt fix ca politicienii in acest caz.
Ah, da, era sa uit: dispretuiesc si casatoriile, asa ca savurez “thrillerele domestice”. Pur si simplu le ador! Cum eviti situatia in care persoana alaturi de care locuiesti te va omori? E simplu: locuiesti singur!
“Principala cauza a divorturilor este casatoria”. Un motto pe care l-am invatat in facultatea de sociologie si pe care il aplic cu SFINTENIE (desi sunt ateu).
In incheiere, trebuie sa va mai marturisesc un lucru: Lie to me a fost prima carte aparuta la Editura Prestige pe care am avut placerea sa o citesc. Pana acum cateva saptamani, nu stiam ce oferta bogata are aceasta editura. Are thrillere (sectiunea se cheama Senzatii/thriller, ce nume inteligent ales!) din belsug, pe alese. Prima impresie este una extrem de placuta.
Caci Lie to me este un roman excelent, pe care unii il veti resimti mult mai intens, in special aceia casatoriti, care locuiti alaturi de jumatatea voastra. Pentru mine, a fost doar o poveste intensa, pentru altii ar putea fi un adevarat cosmar.
Articolul despre Lie to me face parte dintr-un nou blog-tour by Crime Club. Pana in momentul scrierii acestui articol, mai gasiti impresii despre carte pe urmatoarele site-uri si bloguri: Cartile mele si alti demoni, Anca si cartile, Analogii – Antologii, Falled si Carti.blog.
ps: Romanul Lie to me nu are nicio legatura cu celebrul serial omonim (tradus la noi Psihologia crimei), cu Tim Roth in rolul principal.
0 Comments
1 Pingback