Ora albastra este abia al doilea roman scris de Paula Hawkins pe care l-am citit. Primul a fost In ape adanci, despre care am scris la momentul respectiv. Pe scurt de tot: acest nou roman, Ora albastra, nu este nici bun, nici rau, nici dezamagitor, nici impresionant, nici inutil, nici revelator. Pur si simplu nu este pentru mine, personajele m-au lasat rece, nu am putut empatiza cu nimeni.
Personajul principal este de fapt insula Eris, pe care se afla o singura casa. 12 ore pe zi insula nu este accesibila de pe uscatul scotian. Acolo a locuit Vanessa, o pictorita si sculptorita extrem de dubioasa. Acolo locuieste acum Grace, o doctorita iesita la pensie, foarte apropiata de Vanessa cat aceasta traia.
Acum pe insula vine un intrus, un strain care isi baga nasul in mostenirea lasata de Vanessa. Ce va gasi el, ce secrete vor iesi la iveala si cum se va termina totul ramane sa descoperiti singuri.
De ce va spuneam ca Insula Eris este de fapt personajul principal? Pentru ca ea este cauza indirecta a tuturor relelor: ea a atras-o pe Vanessa ca o sirena, ea a atras-o si pe Grace, ea a atras si acel vizitator, strainul. Ea are o forta magica, una care te atrage fara sa-ti dai seama, care te tine acolo, care reuseste sa-ti ia mintile. Si ea, insula, ramane acolo, pentru a atrage si pe altii in propria capcana.
Nu stiu ce as face eu, cum as reactiona, chiar daca eu sunt o fiinta sociala, eu sunt convins ca izolarea nu mi-ar prinde bine, nu m-ar avantaja. Insa fix ca o boala care iti face rau, care te macina pe interior, dar de cand nu poti scapa, este posibil ca si unul ca mine sa fie atras de o astfel de sirena. Nu am “experimentat” niciodata asa ceva si, sincer, dupa o astfel de lectura, nici nu as vrea sa incerc.
Acum cateva cuvinte despre Vanessa. Este stereotipica pentru artistul solitar, are mai multe iubiri, insa sfarseste prin a fi singura, astfel ca mostenirea pe care o lasa vine cu inerentele certuri si scandaluri. Este foarte bine reliefata, foarte bine conturata ca personaj, chiar daca eu nu pot empatiza cu astfel de persoane. Si-a facut-o cu mana ei, ca sa zic asa.
De la un punct incolo nu e clar cat este de vinovata, cat este victima si cat este calau, cat rau ii fac altii vs cat rau face ea altora. Eu nu as vrea sa am in anturajul meu astfel de persoane, sunt convins ca sunt nocive pentru mine pentru simplul fapt ca suntem (am fi) diferiti. Nu ma bucur de raul lor, nu le-as face rau, nu le-as putea vreodata dispretui, insa prefer sa fug de ele.
E drept, sunt convins ca tot ce lasa ele in urma merita apreciat, aici nu vorbim DOAR despre pictori ori sculptori, caci sunt atatia poeti, romancieri, dramaturgi, chiar scenaristi de film ori regizori care nu sunt cu mult diferiti. Evident, un regizor (de teatru sau de film) nu se poate izola atat de mult, caci el nu poate regiza din izolare.
Grace este un caz special. Ea este grasa si urata, nimeni se uita la ea, asa ca ea se agata efectiv de Vanessa, artista fiind singura care o baga in seama, care nu o dispretuieste. Plus pacientii pe care-i trata, care o vedeau strict ca pe un doctor la care mergi cand ai probleme. Desi ar trebui sa empatizez cu ea, sa ma gandesc la cat a avut de suferit de-a lungul timpului, de-a lungul vietii, nici in privinta ei nu pot face asta. Este pur si simplu mult prea malefica, mult prea dereglata psihic pentru a putea varsa macar o lacrima pentru suferinta ei. Cand victima devine calau nu pot pur si simplu suferi pentru fosta victima. Nu am cum.
Legat de poveste in sine, am si aici cateva probleme, in frunte cu cateva personaje pur si simplu abandonate. Nu pot spune ca e o poveste rea, poate am ajuns eu prea pretentios, insa aveam asteptari un pic mai mari. Sau poate de vina este faptul ca povestea efectiv nu m-a prins, motivele fiind in primul rand subiective.
Sunt convins ca multi vor aprecia Ora albastra, vor fi incantati de poveste. Ceea ce chiar va doresc. Chiar sunt convins ca problema e intai si intai la mine, la fel mult prea subiectiv in care priveste povestile. Ori poate are legatura cu faptul ca am citit prea multe carti si am ajuns mult prea pretentios. Evident, pot fi ambele lucruri, in proportii relativ egale.
Ca sa inchei, pentru mine Ora albastra este o carte decenta, o promisiune mai mult decat o certitudine. Putea fi mult mai buna, are un potential pe care, din punctul meu de vedere, nu si-l atinge.
Ora albastra a aparut in limba romana la Editura TREI, loc de unde va sfatuiesc si pe voi s-o achizitionati!
Leave a Reply