Acolo unde canta racii (Where the crawdads sing) – Delia Owens

Acolo unde canta racii este una dintre cartile care mi-a atras atentia prin dubiosenia ei. E un paradox, stiu, la fel cum un paradox este faptul ca cea mai convingatoare recenzie, cea care m-a facut sa ma decid s-o comand, a fost una negativa (cea scrisa de Andreea).

La final, sentimentele mele sunt mixte, avand la fel de multe motive sa sterg pe jos cu ea precum am s-o ridic in slavi.

Pe scurt, Kya, Fata Mlastinii, o copila abandonata de toata lumea, este parasita succesiv de toti membrii familiei (frati, surori, mama si tata). Ea traieste singura intr-o coliba izolata de pe mlastina, fiind considerata a fi ciudata.

Singurele interactiuni pe care le are sunt cele obligatorii, in primul rand cu un vanzator de culoare, care impreuna cu sotia lui o ajuta atunci cand are mai mare nevoie.

Naratiunea ne este redata pe 2 planuri: planul prezent, cel in care este anchetata moartea lui Chase Andrews, unul dintre putinii oameni care interactionasera direct, apropiat, cu Kya, si planul trecut, prin care vedem modul in care ea a evoluat, s-a transformat. Ritmul este la inceput lent, plictisitor, romanul BALTESTE (ca sa folosesc un termen inspirat din biologie), pentru ca la final acesta sa devina alert. Apele devin din ce in ce mai involburate, pentru ca apoi sa se linisteasca din nou. Finalul, ultimele 50 de pagini, mi se par cele mai bune ale cartii. Mi s-au parut c-ar fi salvat cartea pe de-a-ntregul.

Desi de obicei nu citesc foarte multe despre autor, preferand sa iau strict ce-mi spune acesta/aceasta in carte, de aceasta data profesia de baza a autoarei este relevanta: zoolog. O autoare care ridica in slavi aceasta meserie si care nu a scris cartea pentru personaje, nu a vrut sa ne atasam de vreunul, ci a vrut sa ne arate o lume. A vrut sa ne atasam de natura, de fauna baltii. Fauna a vorbit, practic, prin intermediul Kyei.

Intriga politista este slabuta, chiar daca la final de tot, atunci cand aflam vinovatul, suntem dati pe spate de inteligenta autorului. O crima inteligenta, pregatita minutios, pentru care trebuie sa respectam, macar putin, criminalul.

Legat de profesia de baza a autoarei, am o observatie relevanta de facut: se simte, in multe momente, ca romanul NU este scris de un scriitor autentic. Este scris de o persoana care le are cu animalele, cu insectele, care nu vorbeste din auzite despre diversele specii de insecte si de alte vietuitoare ale baltii. Doar ca, vedeti voi, aceasta persoana nu le are cu impletitul cuvintelor.

Iar noi, care am citit traducerea, simtim practic la a doua mana acest lucru. Traducerea poate sa agraveze lucrurile in unele cazuri, in situatia unei traduceri proaste, ori dimpotriva, poate sa atenueze. Atunci cand traducerea e facuta de un profesionist, de un om de litere, o fraza greoaie din limba engleza se poate transforma intr-o fraza frumoasa si placuta in limba romana. Presimt ca asa stau lucrurile in acest caz.

In mai multe momente sunt inserate poezii. Vedeti voi cum sta treaba cu ele. Cert este ca poeziile sunt slabe, seci, exact cum te astepti de la un zoolog. Un om care are anumite sentimente si care si le exprima asa cum poate.

In plus, tot legat de autor, daca nu as fi stiut numele de pe coperta as fi putut spune, fara sa clipesc, ca romanul este scris de o femeie. Un feminism exacerbat, din ala de anii 50-60, cum rar mi-a fost dat sa citesc. Cumva are sens, datorita anului in care se desfasoara actiunea (explicatie necesara: din punctul meu de vedere, feminismul a avut sens cam pana prin anii 90; in anii 50-60-70, feminismul avea sens, avea justificare; drept urmare, o carte feminista a carei actiune se desfasoara in acei ani este o carte cu sens), dar parca tusele sunt prea groase. Exagerata.

Si tot legat de exagerari, personajul Kya este exagerat. Este tras de par. Total nerealist. Ce-i drept, nu stiu intentiile autoarei: si-a dorit, oare, un roman realist, autentic, sau a scris intentionat un roman cu o super-eroina pe care s-o iubim asa cum iubim pe Captain America ori pe Wonder-Woman? Fara sa-i stiu intentiile, stiu ce a iesit: o Wonder-Woman salbatica, traita alaturi de pelicani (Daea e fericit ca nu-s cormormani), nevoita sa se descurce singura, anti-sociala, dar cu suflet mare, autodidacta in adevaratul sens al cuvantului (desi s-a dus o singura zi la scoala, a scris mai multe carti de succes din domeniul biologiei). Idola feministelor, ce sa mai? O adevarata eroina, un adevarat exemplu.

Despre care, bineinteles, nici nu ar trebui sa ne mai intrebam daca ar putea exista in realitate. Trebuie s-o luam ca atare.

Acolo unde canta racii este o carte atipica. Dubioasa. Care nu are cum sa te lase indiferent. Care sigur iti va starni ceva. Si fix de asta ti-o recomand, chiar daca te avertizez din start: sunt sanse egale s-o urasti ori s-o iubesti, sanse mari sa ai ambele sentimente fata de ea, la fel de intense, insa 0 sanse sa nu-ti starneasca nimic.

Iar daca ar trebui sa mai dau un motiv, unul singur, pentru care sa cititi Acolo unde canta racii, va zic doar atat: mit urban. Acolo unde canta racii este, de fapt, despre cum o persoana poate ajunge mit (urban) din simplul motiv ca (aproape) nimeni nu dorea, de fapt, s-o cunoasca. Daca vreti sa aflati cum apar astfel de mituri, astfel de personaje legendare, cu ghilimelele de rigoare, cititi Acolo unde canta racii. Vorbesc serios: strict din acest punct de vedere, romanul e (aproape) perfect.

Acolo unde canta racii a fost comandata de pe Cartepedia.