De obicei, atunci cand vad o carte scrisa de 2 autori ma intreb care este meritul fiecaruia dintre ei. Imi aduc aminte de “proiectele”, referatele, pe care le-am avut de facut in facultate. In acel caz, “referatul de grup” insemna ca unul munceste si ceilalti sunt trecuti pe referat. Motivele erau diverse: fie sume de bani (directe ori cinste facuta in diverse carciumi), fie trecerea pe un alt referat. Eu alegeam varianta a doua: treceam 2 colegi (ori 2 colege), drept urmare scapam de alte 2 referate. Niciodata, pe parcursul facultatii, nu am facut efectiv un proiect de grup, cu impartitul sarcinilor si alte alea. Nu am fost niciodata un om de echipa. In cazul romanului Intuneric fara sfarsit, lucrurile au stat insa cu totul altfel.
Aici lucrurile au stat in felul urmator: unul dintre autori, William Mcilvanney, a scris 3 carti care l-au avut in prim plan pe detectivul Jack Laidlaw. Titlurile originale ale cartilor si anii de aparitie sunt dupa cum urmeaza: Laidlaw (1977), The Papers of Tony Veitch (1983) si Strange Loyalties (1991). Spre finalul vietii, autorul hotaraste sa scrie un prequel, un roman care sa ne arate PRIMUL caz al detectivului Jack Laidlaw. Din pacate, autorul moare inainte sa termine aceasta carte.
Sarcina terminarii cartii Intuneric fara sfarsit o ia asupra sa celebrul Ian Rankin. Tot scotian, se pare ca prieten al autorului William Mcilvanney. In cazul meu, care am citit o traducere a cartii, nu pot spune daca este sau nu stilul lui Ian Rankin (de la care am citit un singur roman: Rebus X si Zero). Continue reading
