Insula sobolanilor si alte povestiri este a doua carte de proza scurta de-a autorului Jo Nesbo pe care o citesc, prima dintre ele fiind Specialistul in gelozie si alte povestiri.

Insula sobolanilor si alte povestiri este construita exact ca precedenta carte de proza scurta: are o povestire lunga, prima, care da si numele cartii, de aceasta data ea are 140 de pagini, celelalte fiind un fel de personaje secundare. Problema, exact ca la precedenta carte, este intai si intai de categorisire: Insula Sobolanilor are dimensiunile unui roman, nu este nicidecum o nuvela. Sunt romane mai scurte decat acesta.

Practic, autorul Jo Nesbo a scris un roman mai scurt, langa care a adaugat, pentru ca a sa carte sa nu fie foarte subtire, alte cateva nuvele.

Problema numarul 2 este legata de partea calitativa: Insula sobolanilor nu este nicidecum cea mai buna dintre povestiri. As zice ca dimpotriva chiar. Cea mai lunga dintre povestiri este aproape cea mai slaba din carte.

Dar intai sa va arat imaginea de ansamblu: cu o singura exceptie, Antidotul, Insula sobolanilor si alte povestiri este o culegere de texte distopice.

Prima povestire a cartii Insula sobolanilor si alte povestiri, cea care da titlul, este despre o America postpandemica unde elitele asteapta sa fie evacuate, in timp ce populatia de rand, pulimea, se lupta in strada pentru supravietuire, in conditiile in care statul cu ale sale institutii era pe cale de disparitie.

A doua povestire a cartii Insula sobolanilor si alte povestiri, Amneziatorul, este despre un om de stiinta care se afla in cautarea vietii eterne. Ideea este prezenta de sute de ani in mintea oamenilor: intai elixirul a fost cautat de sute de ani de alchimisti, ulterior, dupa progresul evident al stiintelor exacte, viata eterna a ramas doar subiect de povesti SF. In aceasta povestire, mai interesanta decat viata vesnica este acel aparat, Amneziatorul, care iti poate sterge selectiv memoria. Nu o sterge pe toate, ci sterge doar ceea ce iti amintesti tu despre ceva. Vedeti cu exactitate cum functioneaza citind cartea.

A treia povestire a cartii Insula sobolanilor si alte povestiri, Cicadele, este despre 2 prieteni care se indragostesc de aceeasi fata. Nu ar fi fost distopie daca subiectul “aparent” secundar nu ar fi fost multiversul si calatorii intre aceste multiversuri. Practic, te poti intalni cu tine insuti dintr-un alt multivers, tu putand avea acolo o alta varsta, o alta infatisare si, mai ales, un alt scop.

A patra povestire a cartii Insula sobolanilor si alte povestiri, Antidotul, este singura nedistopica de aici. Nu este distopica, insa este excelenta. Nu va zic despre ea decat o singura fraza: un fiu pleaca sa-si viziteze tatal la o ferma de serpi din Africa. Vedeti voi cu exactitate ce se intampla acolo, de ce fiul face aceasta vizita si cum sfarsesc amandoi.

A cincea si ultima povestire a cartii Insula sobolanilor si alte povestiri, Calul negru, este si preferata mea. Un psiholog specialist in hipnoza are un al doilea job: asasin platit de marile corporatii. Nu pare ceva distopic? Eh, sa stiti ca este, caci in viitorul imaginat in aceasta poveste, cea mai importanta meserie este cea de asasin platit. Nu va spun exact in ce consta universul, va trebui sa-l descoperiti singuri.

Insa nu pot sa inchei fara sa va spun cele 3 concluzii esentiale:

  1. Povestirile 2, 3 si 5 ar trebui sa fie romane de sine statatoare. Fiecare are un univers propriu extrem de misto, personaje la fel de bine construite, autorul renuntand pur si simplu la ele dupa cateva zeci de pagini. Este NEDREPT!
  2. Jo Nesbo este foarte bun la scris distopii. Sunt convins ca nu-mi citeste acest articol, dar daca as putea vorbi cu el l-as sfatui sa scrie o serie distopica. Omul chiar ar avea succes.
  3. Oare de ce prima dintre povestiri este cea mai lunga? Este cea mai neatragatoare dintre toate. Chiar si povestea non-distopica numita Antidotul este mai ofertanta. Mai interesanta. Cel putin pentru mine. Sau poate intentionat este scoasa-n evidenta cea mai slaba dintre povestiri, caci altfel n-ar vorbi nimeni despre ea. O fi si aceasta o strategie…

In final, nu as putea sa raspund la intrebarea “de ce a scris Jo Nesbo Insula sobolanilor si alte povestiri?”. Ca sa arate ca poate scrie si distopii? Ca sa creioneze niste personaje misto pe care sa le abandoneze foarte rapid? Ca sa arate ca poate scrie si proza scurta de calitate?

Ideea este ca TOATE cartile lui Jo Nesbo sunt groase, ample, stufoase. Asa ca de ce FIX EL si-ar dori sa scrie proza scurta?

Nu spun, Insula sobolanilor si alte povestiri este o carte buna. Daca o compar cu celelalte ROMANE ale sale, este atipica. Daca insa o compar cu cealalta carte de proza scurta de-a sa, pot spune ca e gandita FIX LA FEL. Ceea ce nu raspunde la intrebarea mea. Dimpotriva: adanceste misterul.

Apropo, daca nu va transforma vreuna dintre povestiri intr-un roman de sine statator, ar putea macar folosi unul sau mai multe dintre personaje. Macar pe cele din povestire non-distopica. Zic.

Insula sobolanilor si alte povestiri de Jo Nesbo a aparut in limba romana, exact ca toate celelalte carti ale sale, la Editura Trei.