Lacrimi care ard – S.A. Cosby

Lacrimi care ard este o carte despre razbunare, despre regrete si despre toleranta. Dusmanii de moarte ai corectitudinii politice ar putea fi nemultumiti, ar putea stramba din nas, insa nu cred ca este cazul. Din punctul MEU de vedere, al unui om care nu este deloc fanul corectitudinii politice, nu vorbim despre o carte manipulatoare, despre exagerari. Este pur si simplu o poveste despre toleranta, iubire si acceptare.

Lacrimi care ard ne spune povestea lui Ike si a lui Buddy Lee, doi fosti detinuti care fac echipa pentru a razbuna moartea fiilor lor. Problema este mai complexa decat pare: fiii lor, homosexuali, erau casatoriti, iar familiile lor nu le acceptasera orientarea sexuala. Ike, un batran de culoare foarte conservator, nu a putut nicicum concepe ca fiul sau este gay. Buddy Lee, un batran alb la fel de conservator, mai avea si o alta problema: crescuse intr-un mediu rasist, asa ca problema de acceptare era dubla in cazul sau.

Cei fii fusesera executati, iar tatii lor au presupus ca de vina ar fi fost orientarea lor sexuala. Parea a fi o crima ritualica, insa intrebarea care se punea era daca DOAR ORIENTAREA SEXUALA i-a ucis.

Cei 2 tati fac echipa, trec peste animozitati si peste lucrurile care-i despart, descoperind pe parcurs ca de fapt au mai multe lucruri in comun decat credeau initial.

Planul lor, de fapt, nu implica, cel putin initial, razbunarea. Ei voiau doar sa afle adevarul, nu puteau dormi fara sa stie ce au patit fiii lor, de ce au fost ucisi si mai ales de catre cine. In plus, simteau ca daca nu fac ceva, daca nu iau masuri, nici ei si nici familiile lor nu se vor simti in siguranta. Ei nu erau neaparat o problema, insa cei 2 fii aveau si o fata, Arianna. Ea era obiectivul lor principal, ea trebuia protejata. Ea trebuia sa creasca in siguranta, intr-un mediu sigur. Trebuia sa fie iubita si sa nu simta ceea ce simtisera cei 2 tati ai ei.

Nu va spun cauza exacta, nu va spun vinovatii, nu va spun cum se termina totul, toate astea trebuie sa le aflati singuri. Va voi vorbi, insa, despre 3 probleme pe care romanul Lacrimi care ard le pune excelent:

1. Primul lucru care iese in evidenta este vesnica dorinta, speranta, a multor parinti, de a-si schimba copilul, de a-l convinge sa revina pe calea cea dreapta. “Nu-l accept ca este homosexual pentru ca poate e ceva trecator”. Nu este ceva trecator, asa ca parintii nu obtin nimic neacceptand decizia, orientarea, copiilor.
2. Problema gay-ilor de culoare este una extrem de interesanta. Evident, in SUA problema a fost teoretizata mult mai mult decat la noi. Ideea este simpla: tu esti de culoare, esti minoritar, te plangi de discriminare, dar intr-o alta privinta discriminezi. Fix in situatia aceasta era Ike. El spune la un moment dat, intr-un dialog cu celalalt tata indurerat: “Nu scrie pe tine ca esti homosexual, poti ascunde asta. Insa eu sunt negru oriunde m-as afla”. Problema este, de fapt, mult mai complexa decat pare: populatia de culoare este o populatie conservatoare, merge la biserica (indiferent de biserica, o biserica crestina!), asa ca atunci cand voteaza oscileaza intotdeauna. Are de ales intre votul conform credintei lor, votul pentru republicani, si votul conform statutului lor, de minoritari care cer drepturi, adica votul pentru democrati. Discutia politica este ignorata APROAPE complet in carte, insa aceasta dihotomie este prezenta. Un om care se plange de discriminare este la randul sau discriminator. Ce ipocrizie, imi vine sa spun!
3. Teoretizarea razbunarii ma fascineaza. Exista razbunarea aceea asumata, aproape legala, pe care o intalnim la mafioti si in putine alte tari (prin tarile balcanice, prin Kosovo, inteleg ca inca mai este intalnita), dar mai este o razbunare mai ascunsa, cea care are loc doar cand institutiile statului nu-si fac datoria. Acei justitiari care isi iau viitorul in propriile maini doar pentru ca statul nu este in stare ori nu vrea sa rezolve problema. Sa prinda faptasii. Aici, in Lacrimile care ard, razbunarea este conceptul cheie principal.

Incercati sa va puneti in locul oricaruia dintre ei si spuneti in fata oglinzii daca ati actiona la fel sau nu. Eu nu am nevoie de oglinda ca sa spun ca as face la fel, fara niciun alt imbold. Ma rog, la mine s-ar pune problema de cat de mult as putea ajuta, nu as fi capabil, fizic vorbind, sa fac toate alea. Nu ca n-as vrea, nu ca mi-ar fi teama, nu ca m-as feri de justitie. Dar, ca s-o iau altfel, ambele personaje au tot respectul meu pentru modul in care au actionat. Stiu, strict juridic nu este in regula ce spun.

Lacrimi care ard este per total un thriller bun, o poveste in care veti empatiza cu cele 2 personaje principale. Daca NU veti empatiza cu ele inseamna ca sunteti niste roboti care respectati prea mult institutiile statului si prea putin firea umana. 

Lacrimi care ard a aparut la Editura Crime Scene Press, loc de unde va sfatuiesc si pe voi s-o achizitionati.

Lacrimi care ard face parte dintr-un alt blog-tour by Crime Club. Pana in momentul scrierii acestui articol, au mai aparut articole despre carte pe urmatoarele site-uri/bloguri: Cartile mele si alti demoni; Literatura pe tocuri.

ps: Autorul cartii Lacrimile care ard, S.A. Cosby, este … de culoare. Am aflat acest detaliu abia cand am cautat o poza cu el pentru a face coverul. Totusi, fara sa stiu aceasta informatie, eu mi-am imaginat aceasta carte povestita de un … afro-american, cu accentul lor specific, cu limbajul lor. Am simtit, pe tot parcursul lecturii, ca este o poveste care cel mai bine ar fi povestita de un NEGRU. Nu, nu sunt rasist, am empatizat cu personajul Ike, insa consider ca sunt indeajuns de liber incat sa am dreptul sa folosesc, PE BLOGUL MEU, acest cuvant. Sensul nu este deloc peiorativ, deci nu are de ce sa-mi fie rusine ca folosesc acest cuvant.