Secretul fericirii – o confesiune este cartea explicativa a filmului Secretul Fericiri, film care a avut parte si de o punere in scena. Despre film am scris aici, despre spectacol aici si aici. Si asupra lor voi reveni, caci discutia de acolo trebuie sa plece.
Asadar, atunci cand am scris articolul despre film, imediat dupa TIFF, mi-am exprimat un mare regret: mi-a displacut faptul ca am vazut exact ce vazusem si pe scena de teatru. Filmul este identic, singurele diferente fiind de filmare. La teatru te uiti la ce personaje vrei tu, la a doua si la a treia reprezentatie ma uitam la Tom, chiar si cand vorbeau ceilalti, stiind deja ca el este creierul, ca el stie mai mult decat restul, in timp ce la film te uiti la cine vrea regizorul sa te uiti. Prim-planurile ii apartin. E drept, chiar si pentru cei care nu vazusera spectacolul de teatru camera a fost mult prea statica. Am mai auzit nemultumiri in acest sens, pe care nu le pot contrazice.
Motivul similitudinii este urmatorul: initial gandisera povestea ca film, apoi au constatat ca se potriveste perfect pe scena. E drept, spectacolul de teatru a ajuns in teatre inaintea filmului, drept urmare unii (cu mine-n frunte) am nedreptatit usor filmul. Altfel, sa ne intelegem, cele sunt la fel de bune, la fel de intense pentru cine nu stie povestea, nu stie cum se termina.
Cand am primit cartea, mi s-a spus faptul ca ea este diferita. Eram incantat sa aflu asta, dar eram intrigat: Cum adica diferita? Schimba in vreun fel povestea?
Citind cartea, una destul de subtire, la propriu, deloc la figurat, caci este o carte grea, intensa, deloc usor de citit, mi-am dat seama ca, de fapt, nimic nu se schimbase fundamental, insa totul se explica. Totusi, mai constientizam un lucru: Alexandru Popa a ratat o mare sansa. Una imensa.
Eu mi-am imaginat deseori ca un scriitor smecher, unul bazat, este unul care poate scrie deopotriva carti, piese de teatru si scenarii de film. Romancierul care doar a scris o carte si si-o vinde cine stie carui producator nu este un scriitor rau, dar este cumva limitat.
Scriitorul pe care-l visez eu, cel perfect, este acela care isi imagineaza o poveste fabuloasa, pe care s-o povesteasca din 3 perspective. Nu pentru a scoate 3 carti, asa cum au mai facut altii, cu perspectiva unuia sau altuia dintre personaje, ci pentru a spune povestea in 3 moduri: in carte s-o spuna intr-un fel, in film in alt fel, in spectacolul de teatrul in cu totul alt fel. Sa nu se contrazica, sa nu-si faca prost privitorul/cititorul, dar sa-l faca sa iasa din sala de cinema ori sala de teatru pe ganduri.
Si, cu regret o spun: fix asta a ratat Alexandru Popa. A dat cu piciorul unei mari sanse. A bifat doar doua chestiuni din trei. Daca ar fi spus-o diferit pe scena si la cinema, ar fi intrat din start in topul scriitorilor mei preferati.
Da, cartea Secretul fericirii – o confesiune de Alexandru Popa este GENIALA si sunt SOCAT ca nu gasesc nici macar o referinta, recenzie ori impresie despre ea in tot acest internet. Fie nu a ajuns la cine trebuie, la bloggeri, la critici, la jurnalisti, nu stiu din cauza cui, fie acestia au ignorat-o. Fie un pic (habar n-am cat) din ambele. Lucru trist: este o carte care CHIAR MERITA citita! E drept, daca o citesti inainte sa vezi filmul, nu prea te mai poti bucura de film (valabil, bineinteles, si pentru spectacolul de teatru). Practic, povestea celor 2 (a filmului si a spectacolului de teatru) este INCLUSA in aceasta carte (fara sa fie atat de detaliata). E drept, tot are farmec sa-l privesti pe Vlad Zamfirescu dand un adevarat recital actoricesc. Dar sentimentul acela pe care l-am avut eu cand am vazut pentru prima oara spectacolul de teatru, atunci cand am TRAIT impreuna cu personajele, cand m-a afectat fiecare replica, atunci cand twistul de final m-a lovit fix in plex, nu il veti mai trai. Il veti trai, insa, citind aceasta carte.
Daca, insa, veti citi Secretul fericirii – o confesiune DUPA ce ati vazut filmul si/sau spectacolul de teatru, exact cum am facut eu, va veti bucura de explicatiile ample date de capul operatiunii. Si nu, nu va zic nimic mai mult. Nu are niciun sens.
Va spun doar ca Secretul fericirii – o confesiune se gaseste DOAR aici. Ce nu am aflat si habar n-am daca e bine sa aflu vreodata sau nu este daca aceasta poveste e sau nu reala. Daca, intr-adevar, cineva a venit la Alexandru Popa si i-a povestit toate astea. Care Alexandru Popa, autorul, scenaristul si dramaturgul, este, intr-adevar, psiholog la baza. De acelasi autor, daca v-a facut curios, am ma vazut Efecte Colaterale (Teatrul Nottara), Gigel si Cine iubeste plateste (ambele Teatrul Godot).
0 Comments
3 Pingbacks