Sorina Ciocarlan: Rodica Ojog-Brașoveanu și umorul tipic românesc

O scriitoare română, ce a stat destul timp într-un con de umbră este… Rodica Ojog-Brașoveanu. Știu ce veți spune: cum să fie într-un con de umbră, când cu toții o știm drept „Agatha Christie a României”, „Regina literaturii polițiste din România” și peste tot îi vedem cărțile? Pe net, prin metrou… Chiar zilele trecute, am avut plăcuta surpriză să constat că o persoană citea „Grasă și proastă” în metrou.

Corect, dar acest fenomen se petrece acum, mai precis, de câțiva ani, de când Nemira i-a reeditat cărțile, aducându-le în atenția publicului. Dacă mă întrebați în urmă cu vreo 10 ani cine a fost și ce a scris Rodica Ojog-Brașoveanu, nu știam să vă răspund. Ba mai mult, am fost contemporane și nu am știut de ea, ce-i drept, puțin timp și la o vârstă la care eu nu i-aș fi apreciat opera la adevărata valoare.

Nu știam de ea probabil pentru că am fost „sufocată” cu autorii români clasici, din programa școlară, în detrimentul celor din zilele noastre, dar și pentru că de regulă, se promovează cărțile populare, ce le plac tuturor.

Nu am trăit pe atunci ca să confirm, dar am auzit că înainte de Revoluție, cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu erau o adevărată oază pentru cititori, dar totodată, se găseau greu, tirajele erau mici și se epuizau rapid, pentru că spuneau lucruri ce deranjau regimul comunist. Scrieri îndrăznețe, amuzante, sincere.

De ce mi se pare unică opera Rodicăi Ojog-Brașoveanu? Pentru că mă face să râd ca nimic altceva, descriind un tipic al societății românești și tipologii de personaje.

Pentru că umorul ei este tipic românesc, ceea ce-i face scriitura unică oriunde în lume. Nici un thriller sau roman polițist al oricărui scriitor american nu poate avea originalitatea regăsită în stilul Rodicăi Ojog-Brașoveanu. De ce? Simplu, pentru că scriitorul american sau de orice naționalitate ar fi el, nu a trăit în România.

„La secretariat, problema s-a rezolvat – ici, un Kent, dincolo, un parfumel, o ciocolată – dând din palme.”

„Se vede imediat că-i de la țară, comentau cunoștințele, așa a apucat la el în comună, că doar nu era să iasă mă-sa la seceră pudrată cu Max Factor!…” – Grasă și proastă

„ Vai! Vai! Vai! Încercă să râdă: Bag de seamă că-ți place să glumești! Nu te supăra, unde lucrezi?

– La Intercontinental.

– Funcționară?

– Curvă.

– P… poftim?

– Curvă. Ai auzit perfect. Când stau prost cu banii, fac și Gara de Nord.

Nicolau se holbă stupefiat. Își simți gura uscată, nu putea articula cuvintele.” – Anonima de miercuri

Cărțile ei sunt mai mult decât simple romane polițiste, intriga fiind îmbogățită cu numeroase alte elemente: povești de dragoste, momente amuzante, personaje credibile. Acesta este unul dintre aspectele pe care le apreciez cel mai mult la autoare: personajele excelent creionate și credibile, încât ai impresia că te întâlnești cu ele pe stradă. În „Răzbunarea sluților” face o excelentă caracterizare a tipologiilor umane.

Unul dintre personaje este felin și anume, Mirciulică, pisoiul Melaniei Lupu. Chiar unul dintre romane este intitulat „320 de pisici negre”, deși Mirciulică apare în toată seria Melania. Curios este că într-un interviu, autoarea a spus că nu-i plac pisicile, se teme de ele, iar atunci când scria despre Mirciulică, își imagina că este câine.

„- Știam că ești cretină, dar ca să vii cu animalul în poșetă și să te joci de-a stafiile cu el, la asta nu mă mai așteptam!

– În primul rând, Mirciulică nu e animal! Acolo unde se găsește loc pentru mine, trebuie să se găsească și pentru el.” – „Bună seara, Melania!”

Ce mai îmi place? Felul în care ne introduce în atmosfera vremurilor trecute, vocabularul simplu, ușurința lecturii.

„Plimbări lungi în Cișmigiu, la Șosea sau departe, dincolo de hotarele Bucureștilor de atunci. Popasuri pe bănci strâmbe, sub copacii dantelați ai lui april ori încărcați de rugina amurgurilor de toamnă, spectacole, filme… Doamne, ce de filme! Multe și proaste, sovietice și italiene, doctrină cu șapcă, proletar mobilizatoare, dar ce conta!” – Grasă și proastă

Rodica Ojog-Brașoveanu nu a scris doar romane polițiste. Faima aceasta este încă o consecință a promovării insuficiente, zic eu. Am auzit mulți cititori convinși că anumite volume de-ale ei aparțineau genului polițist. Rodica Ojog-Brașoveanu a scris și volume de povestiri, „Grasă și proastă” și „Bărbații sunt niște porci”, adevărate lecții de viață și desprinse din viață, presărate cu umor. Nu vă luați după titluri, sunt ironice, aparținând aceluiași umor tipic autoarei.

„- Să te ferești, scumpa mea, de ăștia care fac pe marii evangheliști, sunt de obicei niște ipocriți imposibili. Vor neveste „naturale”, dar ochii le sticlesc după dame vopsite. Ține minte de la mine, când o fi să te înșele, o s-o facă tocmai cu cine nu te gândești.” – Grasă și proastă

De asemenea, a publicat și romane istorice. Mărturisesc că romanele istorice din serii nu m-au atras, cred că sunt singurele ei cărți pe care nu le-am dus la capăt. Găsesc limbajul arhaic foarte greoi, îngreunând lectura; sunt mai atentă la termeni, încercând să-mi dau seama ce înseamnă, decât la cursul acțiunii.

În schimb, mi-au plăcut romanele ei istorice independente, „Al cincilea as”, „Să nu ne uităm la ceas”, „Întâlnire la Elysée”.

De fapt, toate aceste romane istorice au fost prețul plătit pentru a i se permite să publice și cărți polițiste, înainte de 1989.

Concluzia? Aș vrea ca scrierile Rodicăi Ojog-Brașoveanu să fie promovate mai mult. Dacă americanii ar fi avut o scriitoare atât de valoroasă, sunt convinsă că ar fi scos câte o ecranizare după fiecare carte. Ar fi ieșit super-seriale polițiste și comedii de primă clasă!

Articolul despre Rodica Ojog-Brașoveanu a fost scris de Sorina Ciocârlan, pe care o puteți citi pe Literatura pe tocuri si pe blog-ul personal, Scrinul cu carti. “Îmi plac cărțile, pisicile și filmele bune.”