A doua carte scrisa de Andrea Camilleri, dupa Forma Apei, a fost Sunetul Viorii. Salvo Montalbano incepe sa-mi devina simpatic. Nu sunt din ala care iubeste personajele unei carti, nu m-am atasat excesiv de el, dar este un personaj interesant. Cu bune, si cu rele, avand din belsug si unele, si altele.

E drept, aceasta carte este a patra, ordinea nu este chiar cronologica, neinsemnand ca asta te afecteaza foarte mult. Poate in privinta vietii sale personale, caci in aceasta carte ea apare intr-un fir narativ secundar, fara legatura directa cu rezolvarea cazului. Probabil voi intelege mai bine cum stau lucrurile dupa ce voi citi cartile 2 si 3. Hotul de merinde pare a fi cartea pe care trebuie s-o citesc degraba 🙂

Acum, despre cazul in sine sunt multe de spus, caci este extrem de interesant si complex: Salvo Montalbano descopera accidental un cadavru intr-o casa abandonata. Iar acel cuvant, accidental, trebuie luat ca atare, caci un coleg de-al sau, care era la volan, accidenteaza fara sa vrea masina victimei, parcata in fata casei. Pentru a avea o justificare legala, apeleaza la un siretlic: isi roaga o prietena sa dea un apel anonim la politie, prin care sa reclame o crima.

De parca lucrurile nu erau indeajuns de complicate, in urma unei contradictii cu noul chestor, Salvo Montalbano pierde acest caz, pe care, la inceput, nici nu si-l dorea inapoi. Dar pe care il recupereaza prin metode mai putin oficiale.

Fara sa intru in detaliile cazului, caci v-as rapi placerea lecturii (oh, ce cuvant frumos au englezii: SPOILER), trebuie sa ma refer la titlul cartii, Sunetul viorii, titlu care te poate duce cu gandul la altceva.

Da, o vioara, in fapt mai mult, sunt cheia intregului caz. O vioara ca motiv al unei crime? Poate parea paradoxal, ciudat, absurd, dar se dovedeste a fi crudul adevar.

O carte mica, subtire, pe care ai tendinta s-o ignori, se dovedeste a fi o lectura extrem de placuta si de captivanta. Andrea Camilleri, ultima mea descoperire, desi omul are peste 90 de ani, a reusit inca o data sa ma surprinda.

Mi-a atras atentia, din nou, traducerea cartii, modul in care este ea scrisa. Este si un personaj, unul care la un moment dat face niste cursuri de informatica, unul care, aparent, nu e prea mobilat la mansarda, care este extrem de simpatic prin modul in care se exprima.

Iar Salvo Montalbano se dovedeste a fi, din nou, omul providential. Nu la fel de genial precum Colombo ori precum Sherlock, dar nici cazurile nu sunt la fel de complicate precum ale ilustrilor sai predecesori (daca-i putem numi astfel).

Ah, si inca ceva: de data asta avem parte de influenta directa a Mafiei. Ca doar actiunea se petrece in Sicilia.

Multumesc inca o data Libris.ro pentru aceste noi aventuri ale lui Salvo Montalbano 🙂