Andreea Laciu: Eminescu nu-i Salam – tablou cultură moartă

Mă urc aseară în 123. Era un pic trecut de ora 10. Îmi ocup un loc în spatele autobuzului şi îmi plimb privirea între geam şi oamenii din faţa mea. Priviri în gol, o bătrânică cocoşată, împovărată de traista prea mare, un bătrân vorbăreţ, un tânăr priveşte atent la ecranul unui smartphone, o femeie a aţipit lângă mine.

La prima staţie se urcă un cuplu. Ea poartă nişte colanţi negri, lucioşi, o helancă albă şi o vestuţă, imitaţie de blană. În picioare are o pereche de UGG. El e îmbrăcat într-un trening albastru şi are o pereche de adidaşi. Se aşează în faţa mea, începând să se sărute cu pasiune. La cealaltă staţie se urcă o doamnă, parfumată exagerat, cu o haină de blană până în pâmânt şi două traiste de rafie în mână. Domnişoarei îi sună telefonul. “Da, fată! Ah, păi să vezi, fată, io am vorbit cu el şi i-am spus şi lu’ Roxana. Da, fată. Ştiu că i-a zis şi lu’ prietenu’ lu’ Roxana. Io i-am zis să-i zică lu’ mă-sa, da’ nu a vrut. Ce să-i fac… Bine, fată. Hai că ne auzim. Te pup!”

După alte câteva staţii se urcă un bărbat la vreo 40 de ani. Cel puţin aşa părea cu hainele ponosite de pe el şi cu barba grizonată. Nu mirosea, avea dinţi suficienţi şi nici nu era beat. Se urcase să cerşească. A început să recite Scrisoarea I de Eminescu. Dar recitat ca la carte, fără să greşească versurile, cu o intonaţie demnă de o reprezentaţie în alte condiţii, în faţa unui public diferit. Până şi mimica şi gesturile erau dintr-un alt tablou, nu cel trist din autobuzul 123. Omul părea să simtă poezia. Cucoana îmblănită s-a ferit de el, privindu-l cu ură. Cei doi porumbei au început să se hlizească şi să facă glume pe seama omului.

“Ia uite-l, iubi, şi p-ăsta! Hihi.”
“Dă-l dreacu’ de boschetar!”
“Da, iubi, da’ ne stresează ăsta acum până coborâm… P**a mea!” – ăsta fiind… ea.

Cum a găsit cavalerul soluţia? A scos telefonul ultrajmeker şi a pus Salam. Ei i-au sclipit ochii şi l-a sărutat mai cu spor. Îmblănita a zâmbit victorioasă. Na. Aşa merita ăla. După ce a terminat de recitat, bătrânica a scos ceva din traistă. I-a dat o pâine. A mulţumit bucuros, i-a urat să fie sănătoasă şi a coborât la prima staţie, privind trist cuplul ce râdea în continuare de el.

Am vrut să o întreb pe domnişoară dacă ştie măcar ce a recitat. Sunt convinsă că nu avea habar. Doar Eminescu nu-i Salam.