Mlaștina rece de Liza Marklund
Al doilea volum din seria Cercul polar
Titlu original: Kallmyren
Limba originală: suedeză
Traducere: Alin-Daniel Dragomir
ISBN: 978-606-40-2192-2
Format: 130x200mm, paperback cu clape
352 pagini
Colecția Fiction Connection Crime
Editura Trei

O intrigă generoasă, cu o mulțume de surprize. – Dagensny Heter

Un bilet lăsat pe masa din bucătărie: „Iubitule, culeg niște mure arctice. Simt că trebuie să ies din apartament. Markus este la Karin.“ Și în colțul din dreapta jos, steluța cu cinci vârfuri, emblema ei.
Helena nu s-a mai întors acasă, deși fetița ei a fost găsită abia respirând în Mlaștina Rece. Iar Wiking Stormberg nu și-a mai revenit după dispariția soției. A trăit doar pentru copii și ser¬viciul lui din poliția din Stenträsk, și a devenit obsedat de mlaștini. După zeci de ani, fiul lor primește o scrisoare, o amenințare sau poate un avertisment, cu scri¬sul de mână al Helenei și steluța în cinci colțuri.
Wiking începe să se întrebe dacă nu cumva înnebunește, dacă vede fantome sau dacă o forță din afară îi amenință familia. Și dacă da, despre cine sau ce este vorba?

Mlaștina Rece este un roman captivant, în care ne reîntâlnim cu Wiking Stormberg, șeful poliției din Stenträsk, un mic orășel din Norrbotten — un peisaj pe care Liza Marklund îl cunoaște din copilărie și în jurul căruia a creat o poveste de suspans care-ți taie suflarea. – Afton Bladet
Mlaștina Rece nu e doar un roman crime bun, ci demonstrează și că Marklund este o povestitoare minunată. – Verdens Gang
Mlaștina Rece este extrem de plină de tensiune, iar Liza Marklund dă dovadă de talent stilistic și dramatic când împletește și o poveste secundară cu totul neașteptată. – Dagensnyhete
Marklund arată de ce e în stare cu adevă¬rat (…) În Mlaștina Rece, a recurs la toată experiența de la romanele crime ante¬rioare. A combinat-o cu ambiția pe care a afișat-o cu îndrăzneală în ultimele două romane și a reușit să creeze o atmosferă de suspans și compasiune — tot ce-și poate dori un cititor de crime. – Stavanger Aftenblad
Liza Marklund în cea mai bună formă! Un roman de suspans excepțional. – Adresseavisen

Liza Marklund este jurnalistă și scriitoare suedeză. A publicat zece romane în seria Annika Bengtzon, care i-a adus faima internațională. Este, de asemenea, coproprietara Piratforlaget, a treia mare editură din Suedia, și scrie pentru zia¬rul Expressen. A fost reporter de investigații timp de zece ani și a realizat numeroase documentare TV, subiectele abordate fiind în special drepturile copiilor și ale femeilor. Din 2004 este ambasador UNICEF. Romanul Mlaștina Rece a fost nomi¬nalizat la premiile Storytel (Cel mai bun roman de suspans), Suedia, 2023; Mofibo (Cea mai bună operă de ficțiune tradusă a anului), Danemarca, 2022; Adlibris (Best Crime Fiction), Suedia, 2022. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut: Explozii în Stockholm (recompensat cu Polonipriset și Debutantpriset), Fundația Paradis, Studio 69 (Swedish Union’s Award), Testamentul lui Nobel, Pe viață, Lupul Roșu, Un loc sub soare, Ferma de perle negre și Cercul polar.

FRAGMENT

Wiking luă metroul până la Mälarhöjden, simțindu se ușor amețit.
Mats stătea în spatele casei, lângă gardul viu de tuia care se înălța până la cer, dublat de unul de beton, având în față două căni de lapte cu ciocolată.
— Pui și puțin whisky în a mea? întrebă Wiking.
Mats merse să aducă băutura și își turnă și el un strop.
— Aveai dreptate. Cineva a umblat la cutie.
Wiking luă o înghițitură zdravănă. Chiar dacă nu era Baileys, era pe aproape.
— Era și un emițător în ea, continuă Mats. Exact cum ai spus. Asta deschide o serie de întrebări.
Wiking privea fix gardul de tuia. Vecinii jucau brännboll1 de cealaltă parte.
Mats își sorbi whiskyul cu ciocolată.
— Cine ar fi știut că victima o să conducă fix pe acolo, fix atunci? continuă el. Cine a avut de câștigat de pe urma îndepărtării lui? Cui i a revenit responsabilitatea?
Wiking închise ochii și își vizualiză bucătăria. Curtea cu scoruși de munte răsfirați, fațada de cărămidă cu îm¬binările ei fărâmițate.

— Anja Berglund. Vecina mea. Ea preia. Toți cei implicați în proiectul de la bază știau că Hans Olov urma să meargă la o întâlnire în Luleå.
— Vecină? Vă vorbiți?
— Nu, dar am priveliște direct spre sufrageria ei. Locuiește singură, a lucrat la bază dintotdeauna. Markus îi spune Bețivana.
— Nu pare să fie o persoană prea populară.
— E asocială și bea prea mult. Nu cred că ea e cea care a înlocuit unitatea de control.
— Transmițătorul era rusesc, spuse Mats. Asta nu în¬seamnă neapărat că și cei vinovați sunt, dar e un indi¬ciu. Următoarea întrebare e: cum dracului au reușit să l înlocuiască?
— În noaptea de marți, răspunse Wiking. Era beznă și ploua cu găleata. Ușa garajului familiei Oskarsson era descuiată, astfel că au intrat direct. Și nimeni nu și ține mașina încuiată în garaj. Hans Olov s a trezit în jurul orei 4, poate că a auzit ceva.
— Oricum, zise Mats. Îți dai seama ce înseamnă toate astea?
Wiking aprobă din cap.
— Niște puteri străine au avut o sursă în interiorul bazei timp de peste 20 de ani.
— E posibil să o fi păstrat pentru asta, pentru ceva de o astfel de amploare.
Mats îl studie atent.
— Îți faci griji în legătură cu cancerul?
Wiking înghiți în sec.
— Nu știu. Depinde. Dacă e ceva grav, tratamentul pare să fie oribil.
— Ai discutat cu vreun consilier sau psiholog?
Wiking negă din cap și luă o înghițitură serioasă.

— Cred că ar trebui să o faci. Sunt unii la spital. Trebuie să dau câteva telefoane. Să nu pleci nicăieri. I am spus lui Frank că vii și tu, i am promis că trecem pe la el. Ne așteaptă. Mai vrei whisky?
Wiking se afundă mai adânc în canapeaua de răchită.
— Da, mersi.
Cineva înscrisese de cealaltă parte a gardului de tuia. Toată lumea aclama.
Frank Nilsson locuia într un apartament adaptat pentru persoanele cu dizabilități, situat la etajul cinci al unui bloc din Axelsberg. Era puțin cherchelit când le a deschis ușa, dar la fel era și Wiking.
— Noroc, băieți, spuse Frank și se dădu cu scaunul cu rotile în spate, către suportul pentru pălării. Doamne, ce bine că ați venit!
Le zâmbi larg, însă era tras la față. Avea nevoie să se spele pe cap și să se tundă.
— Cum merg pregătirile pentru maraton? întrebă Mats, așezându se la masa din bucătărie.
— Foarte bine, cred că o să fiu selecționat pentru Jocurile Paralimpice, răspunse Frank.
— Ai ceva de băut prin casă? întrebă Wiking.
— Calule, mănânci ovăz? spuse Frank și și rulă scaunul cu rotile până la dulăpiorul barului.
Mats luă pahare, le spălă înainte să le așeze pe masă. Le șterse apoi cu prosoape de hârtie.
Penthouse ul din Kungsholmen, pe care Frank îl moștenise de la bunica lui, îi revenise Pernillei, soția nu¬mărul doi, după divorț. Vila din Enskede, achiziționată împreună cu Linda, soția numărul trei și, de altfel, aceeași Linda cu care Wiking refuzase să meargă la întâlnirea de Paște, îi rămăsese acesteia. Când soția numărul patru
a aflat că Frank o înșelase, a vândut locuința pe care o aveau împreună în Järfälla, a luat banii și s a mutat în Croația. Ar fi putut să o denunțe la poliție, dar a conside¬rat că miștourile colegilor săi l ar fi durut mai mult decât pierderea banilor, așa că nu a mai făcut o.
Administrației districtului Hägerstens Liljeholmen i se făcuse milă de el atunci când a fost externat din spital cu coloana vertebrală distrusă și i a oferit locuința mai sus menționată, un apartament cu o cameră și bucătă¬rie, fără praguri. De fiecare dată când era ajutat să iasă din casă, trecea pe lângă sucursala băncii unde fusese accidentat.
— Mă bucur al dracului de tare să vă văd, spuse Frank, turnând Brännvin Special1 în pahare și încă ceva pe lângă.
Ciocniră paharele.
— Arăți ca dracu’, îi spuse lui Wiking după ce înghiți băutura. Ți a dat cineva papucii?
— Nimic atât de dramatic, răspunse Wiking. Am cancer.
— Așa, spuse Frank. Mori?
— Din punct de vedere pur statistic, sunt șanse între 65 și 70% să supraviețuiesc în următorii cinci ani, spuse Wiking, înșfăcând paharul.
Își aruncă privirea pe fereastră, văzu doar cerul. Încărcat și cenușiu, semn că urma să plouă. Aceasta era existența lui Frank, frânturile lui de realitate. Acești metri pătrați, acest cer. Îngrijitorul la domiciliu, care făcea curățenie o dată pe săptămână, transportul până la centrul de reabilitare.
— Dacă ați avea ocazia să vă începeți viața de la zero, întrebă el, ce ați schimba?
— Și acum am ajuns în emisiunea aia de la radio, spuse Frank. Camera psihologică.
— Camera filosofică îi zice, spuse Mats.

— Ați mai alege să vă faceți polițiști? întrebă Wiking.
Primele picături de ploaie loviră geamul ferestrei.
— Evident, afirmă Mats.
— Bineînțeles, zise Frank. Dar aș fi păstrat o pe Anna. N aș fi dat o afară.
Anna Månsson fusese soția numărul unu, colega de clasă de la școala de poliție. Fusese prinsă sărutându se cu un ofițer comandant în Södermalm, la o petrecere a personalului. Amândoi susținuseră că fusese o greșeală la beție, că nu aveau nicio relație, dar Frank nu dăduse doi bani pe asta. Umilința publică îl făcuse să îi dea afară pe ea și pe ambii fii, în stradă. Pierduse legătura cu toți trei.
— Ar fi trebuit să fiu mai bun cu cei mici, spuse Mats. Ar fi trebuit să i las să se ridice de la masă înainte să ter¬mine de mâncat. Să le fi dat dulciuri din când în când, fără vreun motiv anume.
Wiking ședea în tăcere. El ce ar fi schimbat? Nu știa. Ar mai fi iubit o pe Helena? Ar fi avut măcar de ales?
— Mai ai tărie?
Frank turnă în pahare. Rămaseră acolo până când terminară sticla, iar afară se întunecase complet.

(Mlaștina rece – Liza Marklund)