Issabela Cotelin: Sadoveanu, Creangă, Barbu – ultimii mohicani

1 Dec

Cine are anii mei știe cum se-nvăța literatura română-n școli pe vremuri. Limbajul de lemn n-a fost inventat de clasa muncitoare robotind în fabricile și uzinele patriei, nici de șantieriștii țării, ocupați și ei cu atâtea construcții mărețe, nici de țăranii colectivizați, ci tot de către o presupusă elită, pentru susținerea unui cult al personalității aferent orânduirii sociale respective.

Și, din cauza personalității care trebuia susținută printr-un cult ca să nu se dărâme ca un domino, acest limbaj de lemn s-a infiltrat și a rămas în școli cu deceniile.

Astfel că zeci de ani la rând orele de literatură au avut același tipic: câțiva scriitori de bază, caracterizarea personajelor acestora și comentariul operei respective.

Ca fost copil, azi filolog și mamă, afirm parol că nu-i nicio diferență între comentariile și caracterizările noastre vechi, pe care le scriam la indigo și mai târziu le trăgeam la xerox, și cele de azi, printate de pe net. În loc să luăm un text, să ne punem copiii în jur și să vedem ce-au înțeles ei singurei din rândurile alea… Dar asta-i altă poveste, pentru altă seară.

Singurul care-a dispărut, în sfârșit, din tot scenariul vechi e George Călinescu. N-am nimic cu Călinescu, pe Enigma Otiliei chiar am citit-o și mi-a plăcut, n-o caracterizam din cine stie ce prefață de roman, ca pe atâția alții.

Am doar cu Istoria… lui, și n-aș fi avut nici cu ea dacă toate caracterizările și comentariile noastre vechi n-ar fi constat în câteva cuvinte stereotip rătăcite printre mulțimea de citate învățate pe dinafară ani și ani din acea Istorie… călinesciană.

Nu era notă mare sau examen bun fără citatele respective. Cu cât mai multe, cu atât mai bună nota. Printre ele, mărturisesc abia acum, mai strecuram câte-un Vianu, Tudor, era lux, dădeam orice prof gata, păstram pentru mine faza, să am și eu ceva al meu, în rest toate temele și fițuicile mele erau ale tuturor și circulau ca manifestele.

Vremurile s-au dus de treizeci de ani, a picat și Călinescu la examenul sorții literare, gata cu Istoria… învățată pe dinafară, gata azi definitiv și cu citatele din critici, critica literară e în sfârșit la ea acasă, în reviste și recenzii.

Au rămas în schimb ultimii mohicani, Sadoveanu, Creangă, Barbu.

Sadoveanu nu mi-a plăcut niciodată și o spun fără nicio reținere. Și nici nu știu pe nimeni să-i fi plăcut cu-adevărat. Prolificitatea lui, stilul prea descriptiv și plictisitor, mi se pare că “un Balzac al literaturii române” îi ziceau citatele vremii respective. Parcă-i o ie cu prea multe floricele pe margine, zici că se termină și mai apare un rând peste alt rând și tot așa până când nu se mai termină… Vorbim din punct de vedere strict literar, nu din cel al combinațiilor și orientărilor politice ale vremii respective, că devine deja cojoc de oaie-ntoarsă.

De Creangă-mi pare puțin rău că mă iau, poate din înrădăcinarea aia în care am trăit, nu-i copilărie fără Creangă, copilăria copilului universal (citat din Călinescu), prietenia lui cu Eminescu etc… Ok, n-am nimic cu el, nici nu l-am citit în întregime, cuvânt cu cuvânt, mai săream, că trebuia să-l comentez la timp și-aveam și alte cărți ascunse de citit… Da, v-ați prins, asta e ideea, ideea copilului universal, copilul universal nu va face niciodată cu plăcere ce-i silit să facă. Și ideea lui Creangă cam tot asta era…

Dar nici azi nu mă simt vinovată că-mi plăceau Igor, Remi și Seherezada mai mult decât Nică.

Creangă-i foarte rătăcit azi prin programa școlară, nu mai are farmec pentru copii și nu mai interesează pe nimeni limbajul lui arhaic și/sau regional, este un adevăr și trebuie să acceptăm faptul ca pe un dat.

Barbu… Ion Barbu, anti-plăcerea mea vinovată… Barbu nu că rezistă, dar a fost și subiect de bac în anul care se încheie curând.

Sincer, eu, ca ființă fascinată de poezie în toate formele și variantele ei, am crezut mereu că Barbu a fost acceptat în literatura română doar pentru că era un foarte tare matematician și avea prieteni prin sfere culturale. Și, tot personal, n-am înțeles niciodată de ce, în ciuda propriilor lui explicații, n-a rămas în câmpul semantic al cifrelor și unghiurilor. Pentru că poezia lui e rece, gheață, rime și ritm studiat, cuvinte întortocheate și înșirate după câteva protocoale anume. Poezia lui Barbu nu ajunge la suflet. Firesc, el n-a simțit-o, a vrut doar, conform mi se pare că chiar propriilor declarații, să arate doar că poate să scrie și poezie.

Deci… dăm la bac și studiem în continuare ambiții personale sau pariuri cu viața ale unora (și nu mă refer aici numai la ultimii mei mohicani, ci și la autorii de manuale și la ministeriabili), întreținând deliberat faimosul analfabetism funcțional, sau aruncăm, în sfârșit, o privire orientată mai bine prin curtea literaturii contemporane cu noi…?

Articolul Sadoveanu, Creangă, Barbu – ultimii mohicani a fost scris de Issabela Cotelin, pe care o găsiți pe blogul https://issabelacotelin.home.blog/.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *