Monopolistii este prima carte de non-fictiune pe care am citit-o in ultimii 2 ani. As tinde sa pun ca si ultima pe anul asta, dar cum ar zice americanu’: Never say never!

Uneori, exact ca-n acest caz, nu pot explica logic, rational, ce m-a atras la o carte. Ce m-a facut s-o citesc. Dar am facut-o, ma bucur nespus pentru acest lucru si vreau sa va impartasesc si voua bucuria lecturii.

Monopolistii ne spune povestea din spatele celui mai popular joc de societate din istorie. Nu vreau sa intru in disputele juridice, nu vreau sa va vorbesc despre Anti-Monopoly, pe care recunosc ca nu l-am jucat niciodata, desi tin minte ca i l-am facut cadou unui amic mai demult, ci vreau sa va vorbesc despre jocul Monopoly.

In primul rand, caci de aici a plecat intreaga disputa, ar trebui sa ne gandim mai des la morala din spatele unui joc. La filme, la spectacolele de teatru ori la carti ne gandim la morala, nu doar la distractie. De ce jocurile, fie ca-i vorba de cele electronice, fie ca-i vorba de cele fizice, ar fi scutite?

Referindu-ma strict la Monopoly, acesta este un joc care te incurajeaza sa creezi monopoluri, un joc care-ti spune ca vei castiga daca vei avea multe monopoluri si vei profita de ele.

Nu zic, toate astea sunt adevarate, monopolul te ajuta sa iti ingropi concurenta, insa nu se gandeste nimeni la moralitate? Spre asta trebuie sa tindem? Sa gasim o nisa pe care sa avem monopol si sa profitam la maximum de el?

Daca v-as zice ca initial scopul jocului era cu totul diferit m-ati crede? Oamenii voiau sa arate cat de nocive sunt monopolurile, insa se pare ca oamenii de rand injura capitalistii, dar vor sa fie ca ei, fie si pentru o seara. Ceea ce este un pic ipocrit, daca ma intrebati pe mine.

In al doilea rand, Monopoly are marea calitate de a se putea mula, de a se putea transforma. Acum urmeaza sa va vorbesc din experienta personala de jucator, nu din carte, desi cartea a confirmat ceea ce stiam. Ideea este ca pentru mine, a juca Monopoly cu strazi si cartiere din SUA nu are niciun farmec. Niciun haz. Este un Monopoly cu orase romanesti. Acela este, pentru mine, cel mai amuzant: exista 2 cartiere oltenesti (ma rog, unul contine Drobeta Turnu-Severin, Craiova si Timisoara; dar stim cu totii ca Timisoara e pamant oltenesc!), exista cartier moldovenesc, cartier ardelenesc… Plus cel mai scump cartier, al snobilor, al fitosilor, cel care contine Bucuresti si Constanta. Ideea e ca am fost prin aproape toate orasele alea pe care le tranzactionez.

Imaginati-va ca joc Monopoly cu ardeleni, moldoveni, bucuresteni. Fiecare va dori orasul sau. Ori unul apropiat (Slatina nu exista in Monopoly, asa ca ma multumesc cu Craiova!). Are vreun sens, vreun farmec, sa cumpar cartiere din New York? Evident ca nu.

Totodata, exista o gramada de variante de Monopoly dedicate cinefililor. De pilda, Monopoly Star Wars este printre cele mai populare.

Nu in ultimul rand, Monopoly este mai mult ca oricare altul un joc de negociere. Un joc unde, intr-adevar, poti face aranjamente, te poti razbuna (ii dau lui X toate proprietatile mele doar ca sa nu castige Y!) ori poti profita de faptul ca esti simpatic celorlalti. Altfel spus, este mai mult decat un joc la care dai cu zarul si iei decizii pentru tine.

Vazusem undeva o chestie de genul: cica Monopoly este un joc de noroc doar pentru cei care nu stiu sa-l joace si nu stiu sa negocieze. E drept, atunci cand nu ai proprietati nu prea ai ce negocia. Dar ca idee, daca joci de multe ori, cei care vor castiga de cele mai multe ori nu vor fi cei mai norocosi, ci cei mai buni negociatori. Ceea ce se intampla de fapt si-n universul real al afacerilor.

Apropo de Monopoly si de ce ziceam la inceput, stiti care este partea fundamental gresita la acest joc? Faptul ca omite, intentionat sau nu, CLIENTUL OBISNUIT. Ca sa intelegeti ce vreau sa spun, jocul pleaca de la premisa ca exista fix 8 oameni in acea lume, care 8 oameni se plimba pe harta, cumpara proprietati, isi creeaza un monopol, asa ca atunci cand ceilalti 7 colegi competitori trec pe la el acestia trebuie sa-i plateasca lui o ditamai chiria.

Problema e ca nu exista nicio lume unde sa fie doar 8 oameni. Clientul normal, de rand, nu exista in lumea Monopoly. Drept urmare, jocul este realist si nu prea.

Ca sa revin la cartea Monopolistii, imi e greu sa afirm ca aceasta carte va convinge pe cineva sa joace Monopoly daca nu a facut-o pana acum, la fel de greu fiindu-mi sa afirm ca vor exista oameni care se vor lasa de Monopoly dupa lectura. Practic, din carte vei afla lucruri interesante, utile pentru oamenii de marketing, lucruri care vor satisface curiozitatea impatimitilor de Monopoly, dar adictia de un joc sau altul are cu totul alte cauze si NU se trateaza cu lectura. Ma rog, astept sa fiu contrazis, dar asa vad eu lucrurile.

Monopolistii este o carte excelenta, care te tine in priza, pe care o poti trata si ca pe o poveste plina de suspans si atat. Poti s-o tratezi ca pe o carte de beletristica, fiind extrem de bine conceputa si din acest punct de vedere. Faptul ca e reala poate fi considerat doar un detaliu care o face mult mai intensa. 

Monopolistii a aparut in limba romana la Editura Act si Politon, putand fi achizitionata si de pe Libris, Carturesti, Bookzone, Librarie.net, Cartepedia, Libraria Delfin si eMAG.

ps: Uitasem sa va spun partea cea mai enervanta la cartea Monopolistii: notele bibliografice introduse la finalul cartii. Sa ne intelegem: exista 3 tipuri de note bibliografice si explicatii. Exista *, notele de subsol, care se afla in josul paginii. Pe langa ele, exista precizarile privitoare la SURSA (am aflat asta din interviul pe care mi l-a dat X, partea asta mi-a fost confirmata si de …), pt ca la final de tot sa se afle si o mini-bibliografie cu carti pe subiect. Faza e ca m-au ametit acele precizari de final, surse, cum vreti sa le spuneti. Citeam cartea cu un ochi la final, macar de curiozitate. Mai mult decat enervant. Dar, ca sa zic asa, acesta-i riscul atunci cand citesti non-fictiune. Eu sunt obisnuit cu fictiunea, unde singura sursa de inspiratie este imaginatia autorului!