Cimitirul marii este o fictiune istorica. Chiar si asa, eu traiesc altfel povestile care au legatura cu Al Doilea Razboi Mondial, cu nazistii si mai ales cu Holocaustul. Acum 5 ani priveam mult mai detasat aceste povesti. Le priveam ca pe ceva trecut. Acum ma tem din ce in ce mai mult ca acest trecut s-ar putea intoarce, ca am putea sa repetam greselile inaintasilor nostri. Desi pot parcurge povesti groaznice, cu criminali sangerosi, eu ma simt foarte bine stiind ca acestia sunt exclusiv rodul imaginatiei unui autor. Cu cat povestea pe care o citesc este mai reala (poate fi 90% reala ori 10% reala; dar poate fi si REALISTA, cum este cazul acestei carti), cu atat ma sperii mai mult. Ma deprim. La propriu.
Cimitirul marii ne spune povestea unei familii importante din Norvegia. Actiunea incepe in prezent, cand o foarte bogata doamna, conducatoarea unei intregi dinastii, este gasita fara suflare. Ea isi dorea sa scrie memoriile familiei, insa manuscrisul s-a pierdut fara urma.
Memoriile ei erau importante pentru ca acolo urmau sa fie facute dezvaluiri despre un mare dezastru naval, in urma caruia isi pierdusera viata sute de norvegieni. Printre ei, sotul decedatei.
Nepoata acesteia porneste pe urmele manuscrisului pierdut, ea fiind ajutata de un detectiv fost agent secret (vedeti voi exact de ce era fost). Nu vreau sa va spun mai multe, vreau totusi sa subliniez ceea ce ziceam la inceput: vom ajunge in perioada razboiului, a ocupatiei naziste, perioada in care multi norvegieni au pactizat cu dusmanul. Si-au tras foloase de pe urma acestui lucru.
Daca ar fi fost vorba despre o poveste romaneasca poate as fi stat sa caut cat adevar este, despre ce familie este vorba si alte asemenea. Probabil pentru un cititor norvegian aceste lucruri sunt importante, relevante. Povestea este credibila, pentru mine este de ajuns. Mi-a placut modul in care este construita povestea, mi-au placut personajele (va rog sa il urmariti cu atentie pe ajutorul nepoatei, este un PERSONAJ), mi-a placut modul in care este dozat suspansul.
Vad ca multa lume compara aceasta carte cu opera lui Zafon (care altfel mi-a placut enorm, in special Umbra Vantului), lucru care mi se pare usor exagerat. As putea spune ca Aslak Nore este un Zafon nordic, cu tot ce implica acest lucru. Comparatia cu seria Millennium (suedeza, nu norvegiana) mi se pare mai aproape de adevar, mai corecta. Continue reading
