Romanul Lie to me (ce decizie inspirata din partea Editurii Prestige sa pastreze titlul original!) mi-a amintit de o discutie pe care am avut-o acum nu mult timp cu un prieten despre … politicieni. Eu ii spuneam acelui prieten ca nu am incredere in niciun politician, ca niciun politician nu e imaculat, nu e bun, nu e de incredere. El imi spunea pe un ton grav, superior, ca in fiecare poveste exista un personaj bun si un personaj rau, ca tine de fiecare sa-l gaseasca in mod corect pe cel bun si pe cel rau. Sa diferentieze binele de rau.
Lie to me, din fericire, imi da dreptate. Sau din nefericire, ca nu-s foarte convins ca ar fi trebuit sa am dreptate. Chiar nu-mi doresc sa am de fiecare data dreptate. Chiar ma bucur cand constat ca n-am avut dreptate, mai ales atunci cand pronosticul meu era unul pesimist. Din ce in ce mai des se intampla asta.
Sutton si Ethan erau la inceput un cuplu perfect. Ambii aratau bine, ambii erau foarte destepti. Se iubeau la inceput, desi dragostea nu a durat foarte mult. In prezent, totul porneste de la plecare brusca, intempestiva, a lui Sutton. Ea ii lasa sotului un bilet prin care il anunta ca are nevoie de timp. Sa n-o caute.
Doar ca, ce sa vezi, ea pleaca fara obiectele personale, nici macar telefonul ori banii nu si-i luase cu ea. De ce ar pleca cineva astfel si, mai ales, unde s-ar duce? Continue reading
