Ochi pentru ochi este prima carte stand alone scrisa de M.J. Arlidge pe care am citit-o. Si este prima carte despre care spun din start ca are un final cumva irelevant. Ea m-a pus DIN PRIMA pe ganduri, mi-a dat o dilema morala din care nici acum nu am iesit.

Ochi pentru ochi ne vorbeste despre iertare si razbunare, despre cum niste fosti calai, fosti criminali ori violatori, ajung victime. Iar eu ca cititor am de ales intre a ma bucura de raul lor si a empatiza cu ei.

Ca sa intelegeti cum sta treaba, trebuie sa va povestesc un pic mai mult, totul la modul general. Probabil sunteti familiarizati, macar vag, cu programul de protectie a martorilor. Un martor cheie dintr-un dosar primeste protectia politiei pentru ca viata lui e pusa in pericol. Cei condamnati din cauza lui doresc razbunare, asa ca lui i se schimba infatisarea, domiciliul, i se sterge complet trecutul si incepe o viata noua. Una linistita in teorie, lipsita de griji.

Daca vorbim de Mafia Italiana, mai ales cea care actiona in SUA, aceasta a gasit de-a lungul timpului acesti martori ascunsi, omorandu-i demonstrativ, sa-si etaleze puterea. Sa nu mai aiba nimeni curajul sa depuna marturie contra membrilor acesteia.

In Anglia insa, probabil si in multe alte tari, exista si fosti infractori care isi incep o viata noua. Vorbim de acei infractori ajunsi celebri, care au ingrozit opinia publica, acei infractori care in libertate nu ar putea sta linistiti pentru ca familiile victimelor ar vrea sa se razbune. Pe langa familia victimei, exista si asa numitii “cetateni vigilenti” (termenul in engleza este de “vigilante“), cetateni care vor sa faca singuri dreptate. Unii cetateni actioneaza ca lupi singuratici, altii actioneaza in diverse grupuri.

Ma rog, in categoria VIGILANTE intra, la modul cat se poate de general, si batrana de la parter care ii raporteaza politistului tot ce vede. Dar in mod specific, in intelesul cel mai restrans, vigilante este cel care actioneaza extralegal, care vrea sa faca singur dreptate pentru ca autoritatile nu pot ori nu vor.

In Anglia, caci aici se desfasoara actiunea romanului Ochi pentru ochi, exista grupari mai mult sau mai putin bine organizate de cetateni care vor sa afle noua identitate a unor fosti criminali acum eliberati. Stirea eliberarii unui fost criminal ori fost violator este publica, se stie ca X a fost eliberat, insa politia refuza sa anunte noua identitate a proaspatului eliberat. In realitate, niciun astfel de fost condamnat nu a fost dat in vileag, insa aceasta carte pleaca de la o situatie ipotetica: ce s-ar intampla daca ar exista o scurgere de informatii de la cel mai inalt nivel.

Mai este ceva important de spus: sunt unele legi care se bat cap in cap, atat ca litera, cat si ca spirit. In acest caz, sunt 2 reglementari care sunt complet contradictorii: pe de-o parte, un fost violator de copii trebuie sa stea departe de copii, de medii in care sunt copii (de scoli, de gradinite), iar oamenii dintr-un cartier trebuie sa afle ca X a fost violator si a fost eliberat; aceasta reglementare intra in contradictie cu inceperea unei vieti complet noi, cu faptul ca un fost violator primeste o identitate noua, diferita, ca i se pierde urma.

De fapt, asta invoca acesti VIGILANTE: este dreptul nostru, ca cetateni, sa stim de cine sa ne ferim, sa stim unde este acel fost violator, sa nu care cumva sa il aducem fara sa vrem in preajma noastra si a familiei noastre.

Acum vine dilema morala: daca eu aflu ca un fost violator a fost prins si omorat (fie si s-a aruncat in gol ca sa scape de urmaritori), eu ar trebui sa sufar, sa empatizez cu victima, sau sa ma bucur ca s-a facut dreptate? Daca as iubi statul si legile sale, ar trebui sa-mi para rau, ar trebui sa nu incurajez justitia facuta in afara statului. Imi vine sa-l numesc “statul paralel”, termen care IN ACEST CAZ ar fi mult mai potrivit decat modul in care este el folosit de anumiti politicieni. Problema mea este ca, de fapt, nu iubesc statul, il apreciez doar cand ma protejeaza. Cand simt ca statul este IMPOTRIVA mea, ca statul nu doar ca nu ma protejeaza, ci chiar ma pune in pericol, atunci apreciez orice initiativa privata care incearca sa reparte acest lucru.

In privinta razbunarii si iertarii, aici prefer sa nu ma pronunt. Din exterior as putea indemna la iertare. Ar trebui sa fim cu totii mai buni. Ca razbunarea nu ne ajuta la nimic. Doar ca atunci cand patesti lucruri grave, numai rational nu esti. Iar daca ai copil, faci orice, dar absolut orice iti sta in putinta pentru a-l proteja. Deci NU STIU ce as face, dar nu condamn pe nimeni. Nu pot condamna. Nu am cum.

E drept, cand vorbim despre o lege, vorbim atat despre necesitatea aplicarii ei, cat si despre utilitatea ei, despre posibilitatea de a o schimba acum sau pe viitor. Ca principiu, ar trebui respectate si legile proaste, chiar daca admitem ca sunt proaste si ca ar trebui URGENT schimbate.

Ce vreau sa mai spun despre carte este ca eu citeam cumva mecanic romanul Ochi pentru ochi. Intr-un fel doream sa se termine, intr-altul doream sa continue. Voiam si nu prea sa se afle adevarul. Ma bucuram si nu prea de raul victimelor. Sunt o persoana contradictorie, admit fara sa ma mandresc cu asta. Uneori imi este imposibil sa scap de contradictii, sa devin coerent in gandire. Ca in cazul de fata.

Ochi pentru ochi este per total un roman excelent, pe care eu l-am trait cu totul altfel de 99,9% dintre thrillerele citite pana acum. Este atipic, diferit, excelent scris, asa ca vi-l recomand din tot sufletul.

Ochi pentru ochi a aparut la Editura TREI, loc de unde va sfatuiesc si pe voi sa-l achizitionati.