Sevda Ygmur: Amintiri despre Eminescu

15 Jan

’’ Când amintirile-n trecut

Încearca sa ma cheme,

Pe drumul lung si cunoscut

Mai trec din vreme-n vreme.

                              

Deasupra casei tale ies

Si  azi aceleasi stele,

Ce-au luminat atât de des

Înduiosarii mele.’’

Mihai Eminescu – Cand Amintirile

 

Printre farame de trecut si furtuni de sentimente ce se rascolesc in mintea si sufletul fiecarui individ, exista si cateva persoane, idoli, genii ce merita sa fie amintiti, sa fie apreciati si iubiti pentru ceea ce au fost si vor fi, pentru eternitatea castigata prin munca si sudoare astfel incat noi sa ne putem regasi creatia lor. Eminescu pentru mine a fost la inceput o obligatie a societatii, o ‚arta’ pe care trebuia sa o invatam deoarece asta doreau parintii, profesorii sau cunostintele. Mai tarziu a devenit o pasiune, era modul meu unic de a ma regasi si de a ma relaxa, ascunzadu-ma intr-un colt al ograzii, sunt umbra unui tei si savurand mereu acelasi volum de poezii, incercand parca sa mai gasesc inca o insemnatate ascunsa a povestii, inca un condiment pentru cumultul sentimentelor mele.

Dupa clasa a sasea, moment in care deja incepusem sa lecturez si alti poeti, Eminescu a devenit un idol, parca facusem un juramat sacru in care, indiferent de lecturile impuse de scoala , eu ma voi intoarce din nou si din nou sub acelasi tei, in aceeasi adiere de vant pentru a regasi Luceafarul ’ nemuritor si rece’ tanjind dupa Ileana, sau pe Calin  ce lupta vanjos pentru cea iubita, pentru a regasii acea Scrisoare ce prin figuri de stil si farame de istorie duce lupte de veci uitate.

Pot spun ca o parte a caracterului meu a fost creat in jurul acestor creatii, a fost modul meu de a visa si de a-mi trata durerea, de a realiza ce este viata si cum sa imi las o mica amprenta asupra ei. Astfel am inceput sa scriu poezii si din incercari si esecuri am reusit sa construiesc o mica arta a sufletului meu. A fost modul meu de a ma asemana celui ce imi era idol dar si de a-mi exprima sentimentele celor ce nu aveau ochi sa le vada, de a dezvalui lumii ca exista un mod aparte de a vedea si de a trai viata, printre singuratate si tristete exista lumina si fericire, ascunsa adanc insa descoperita in lucruri mici.

Eminescu nu a fost doar un poet, ci a fost un mod de a trai, de a simti si de a adora lumea, natura, patria si chiar persoana iubita. Printre lacrimi de melancolie  si singuratate el reusea sa gaseasca un scop, o speranta ce avea sa devina imortalitatea sa. Poate nu toti il intelegem sau nu ne impresioneaza pe toti aceleasi poezii, insa fiecare am gasit un mic amanunt ce ne defineste si care l-a facut sa isi lase, dezinvolt, o amprenta in sufletul acestei natiuni, a fost cel ce  a transformat stelele in sperante si codrul in vise pentru un popor ce traia o tristete profunda.

Astfel as vrea ca azi sa ne amintim de cel ce a fost si este Luceafarul literaturii romanesti, de cel ce ne-a oferit vise si sperante chiar si in cele mai sumbre momente, celui ce ne-a invatat sa iubim dincolo de moarte, sa adoram natura ca pe ultima gura de aer, sa luptam pentru dulcea Romanie si sa nu uitam ce am fost, ce suntem si ce vom fi, ca romani, ca oameni, ca un praf de stele.

’’ De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,

Pe-al meu propriu rug, ma topesc în flacari…

Pot sa mai re’nviu luminos din el ca

Pasarea Phoenix?

 

Piara-mi ochii turburatori din cale,

Vino iar în sân, nepasare trista;

Ca sa pot muri linistit, pe mine

Mie reda-ma!’’

Mihai Eminescu – Mortua est!

 

 

Sevda Ygmur – tiendasgeo.com

2 Replies to “Sevda Ygmur: Amintiri despre Eminescu

  1. Olteanca fugita in Ardeal, multumesc pentru articol. Te mai astept pe blogurile mele 🙂

  2. Pingback: Eu si Alexandra. Piftel & Pitica nenorocita. Un blond si o turcoaica. Doi olteni. - Kara Sevda

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *