Cand m-am apucat de Zafon, am facut-o cu inima indoita, plina de reprosuri: ajunsesem exact precum oamenii pe care-i dispretuiesc, adica dau o sansa unui autor abia dupa ce acesta a murit. La fel, daca nu mai accentuat, se intampla si cu muzicienii. Fenomenul, zica-se, este mai accentuat la noi ca-n alte parti. Totusi, cu o singura exceptie, putini prieteni cititori ar fi pariat ca-mi va placea Umbra vantului. Parea de la distanta a nu se incadra in tiparul meu. Dupa ce am scris articolul despre carte, laudand-o, spunand ca m-a impresionat, ca m-a dat pe spate, vreo 3 persoane mi-au spus, direct ori indirect, ca ar fi bine sa ma opresc. Jocul ingerului, mi se soptea, este o carte mult mai slaba, mult sub predecesoarea sa.

Fidel incapatanarii mele oltenesti proverbiale si fidel principiului de a nu ma lua dupa opiniile altora (stiu, suna ciudat: eu scriu despre carti, insa ignor complet opiniile altora despre acestea), m-am apucat de carte pastrand in minte doar fabuloasa lume din primul volum al seriei. Am citit Jocul ingerului exclusiv cu gandul la Umbra vantului, gandindu-ma doar la ce carte urmeaza a mai fi salvata. Si pentru ca instinctele rareori ma tradeaza, am avut dreptate sa ignor criticile si sa merg pe mana mea.

Caci, dragii mei, Jocul Ingerului nu doar ca nu este mai slaba decat precedesoarea sa, ci este in mod EVIDENT mult mai buna. Are o parte filosofica si teologica absolut fascinanta. Fiecare religie este o poveste, cea mai buna religie va fi cea inventata de un scriitor talentat, iar religiile pot fi deopotriva adaptate ori generate (create) de la 0. Continue reading