Nu e tocmai cea mai potrivită vreme de scris. E ploaie, frig, oboseala își cam spune cuvântul în ultima vreme și contrar așteptărilor, are un vocabular extrem de bogat. Totuși, toată lumea știe că felul în care îmi pun amprenta asupra zilelor de naștere e prin scris. De aceea, îți scriu și ție astăzi. Îmi cer scuze că vorbesc la per tu, dar te cunosc din copilărie și o să fii mereu în viața mea, a copiilor mei, strănepoților lor… Chiar înțeleg de ce toți cei care scriu devin nemuritori. Unii spun că scrisul e ca o mașină a timpului, dar nu îi cred pentru că asta ar însemna ca scrisoarea mea să ajungă la tine. Mă bucur totuși că tu vei ajunge prin ea la toți cei care o vor citi.
Zilele astea am înțeles mai mult ca niciodată oamenii obosiți și am ajuns să îi respect și mai mult pe cei care oricât de încărcați ar fi, nu renunță la ceea ce iubesc. Înțeleg de ce îți încuiai zile întregi ușa camerei ca să poți citi. Știu că ai făcut tot ce iubeai până în ultima clipă, lăsându-ne acele două poezii minunate pe hârtia mototolită din buzunarul halatului în care ai plecat îmbrăcat spre nemurire. Încă de când aveam câțiva anișori am învățat că ,,Nu sunt prea mic să pot uda/ Mușcata din fereastra mea/ Să scriu și să citesc frumos/ Să fiu atent politicos…’’. Și îți spun și un secret…datorită ție am început să scriu poezii când eram mica, pentru că iubeam să îmi spună familia ,,mica Eminescu’’. Prima poezie a fost aia cu ,,Oaia călătoare/ zboară-n trei picioare/ Și se-ntreabă oare/ De ce doar ea are/ Numai trei picioare’’. Dacă tu te distrai copios când îți speriai tatăl cu șerpii pe care îi aduceai lângă casă, eu mă distram cu rimele pe care le făceam, că de șerpi mereu mi-a fost frică. Ceva îmi spune că la cum scriam, se distrau și cei din jur. În fiecare toamnă, când fugeam spre terenul de fotbal din pădure, mă opream mai întâi să întreb ,,Ce te legeni, codrule?’’. Da, știu, sunt fată, dar mereu am iubit fotbalul. Ca și tine de altfel. Totuși la capitolul înot am o vagă bănuială că ai stat mult mai bine. Oamenii încă te mai iubesc, încă te mai citesc. Eu, însă…aș vrea să îmi cer iertare în numele generației mele și al celor mai tinere. Noi am fost ,,învățați’’ să ,,urâm’’ poezia. Eu o iubesc, o citesc, încerc să și scriu…dar pentru majoritatea, cărțile alea tâmpite din care erai pus să înveți niște comentarii pe de rost stricau orice farmec și alungau orice emoție. Mai rămâneau doar emoțiile pentru bac, unde toți se rugau să nu pice ,,Luceafărul’’. Pentru mine a fost unul dintr-o motivele care mă făceau mândră de numele meu, și-ți mulțumesc!
Emil e băiat de treabă. Încerc să îmi imaginez dacă ai fi scris o poezie despre el cum ar fi sunat ,,Emil file din poveste’’. Îmi place că a ales data de azi pentru lansarea unui blog. Cred că e un cadou pentru tine. Și mi-a dat și mie ocazia să îmi las amprenta, așa cum știu mai bine.
La mulți ani, poetule, de nemurire!
Catalina Bianca – BlogDeZambit.wordpress.com
Nu exista EMIL file din poveste, dar foarte multi imi ziceau si-mi zic CALIN, de la Calinescu. Asa ca acea poezie este un pic si despre mine 🙂