Oana Bonu: Trei momente in care Eminescu mi-a marcat existenta

15 Jan

Nu prea mai citesc poezie. Ultima oara in care am citit intr-adevar un volum intreg de poezii a fost anul trecut, timp in care m-am luptat mult cu mine insami pentru a reusi acest lucru. Am citit un volum al lui Adrian Paunescu – „Iubiti-va pe tunuri”, insa nu pot sa spun ca m-a impresionat cu adevarat, ca simt ca am ramas cu ceva de pe urma lui.

Poate pentru ca nu mai am timpul (sau nu mai sunt dispusa sa-l aloc) sa stau atat de mult in urma unui text, sa revin asupra lui, sa ma opresc sa-i descopar semnificatiile ascunse sau sa-i ofer semnificatiile pe care le vreau eu. Dar in perioada adolescentei aveam si imi placea la nebunie sa citesc poezii, sa invat strofe, sa citesc cu voce tare, sa ma opresc, sa reiau, sa-mi dau seama ca regasesc o metafora pe care am mai vazut-o undeva si sa ma apuc sa caut poezia respectiva pentru a le compara etc.

Iar evident ca atunci cand vorbim despre Mihai Eminescu ne gandim in primul rand la poezie, desi el a fost jurnalist si a scris si proza. In plus, astazi, cand apare acest articol, sarbatorim 168 de la nasterea lui, asa ca m-am gandit sa va povestesc trei momente pe care mi le amintesc in care intr-o forma sau alta Mihai Eminescu mi-a influentat viata.

1. Eram copila, participam la un concurs de recitare de poezii. Nu mai stiu exact ce varsta aveam, nici nu mai stiu daca eram la scoala, stiu doar ca sora mea m-a pregatit intens pentru acest concurs, asa cum avea obiceiul sa o faca de fiecare data cand aveam o serbare: ma punea sa ma urc pe un scaun, asezat strategic sub un bec (scena si reflectoare, in caz ca nu intelegeti decorul). Nu am castigat nimic la concursul respectiv, membri juriului erau plictisiti, nu-mi acordau atentie, stiam de la inceput ca n-am nicio sansa si a fost o dezamagire crunta pentru varsta respectiva. Dar cred ca o sa tin minte cateva versuri din acea poezie toata viata mea: „Eminescu n-a existat. / A existat numai o tara frumoasa / La o margine de mare / Unde valurile fac noduri albe. /Ca o barba nepieptanata de crai.”

N-o stiti? E „Trebuiau sa poarte un nume” de Marin Sorescu. E frumoasa, cautati-o.

2. Eram in liceu, iar profesorul de romana ne-a spus ca ne va da nota zece celor care vom invata pe de rost o poezie a lui Eminescu. Ati ghicit, era pentru 15 ianuarie. Am stat ceva sa ma gandesc daca sa depun efortul de a invata o poezie. Si daca tot il depuneam, voiam sa fie ceva memorabil, nu ceva gen „Somnoroase pasarele”. Asa ca am ales poezia „Inger si demon”. Are 27 de strofe, e una dintre poeziile lui care m-a impresionat cel mai mult. Am citit-o si recitit-o, am memorat-o, dar nu 100%. Nu eram sigura daca sa particip la provocarea profesorului.

Pana la urma mi-am facut curaj, i-am zis ca nu o stiu perfect, m-am ridicat si am inceput sa o spun. Cred ca mi-am pus sufletul in versurile acelea, simteam pe alocuri ca-mi tremura vocea, imi mai aruncam ochii in carte atunci cand nu-mi aduceam aminte cum incepe versul urmator. Iar la un moment dat eram doar eu, in lumea mea, cu o poezie cu care rezonam mai mult decat mi-as fi inchipuit vreodata.

Nu stiu cat a durat sa o spun, cateva minute bune, e o poezie destul de mare, insa la final s-a asternut o liniste desavarsita (cred ca a fost liniste si in timp ce-o spuneam, de asta nu am mai fost constienta), iar colegii m-au aplaudat. Am primit si zecele respectiv, dar ce ma impresioneaza este faptul ca prietenii mei din liceu isi amintesc si acum de mine recitand poezia respectiva.

3. Eram fie la final de liceu, fie studenta, nu mai stiu exact. Era vara si aveam un scurt job de vacanta – tineam cateva zile locul unei prietene la un barulet in apropiere de casa. Seara se anima locul intr-adevar, dar pe timp de zi era liniste si pace, timp perfect pentru a citi. Asa ca in perioada respectiva am citit cele trei volume ale lui Cezar Petrescu – „Romanul lui Eminescu”. Evident ca mare parte era fictiunea, insa era inspirat din viata marelui poet. Mi-a placut sa intru in universul lui, sa-l urmez ca o umbra de-a lungul vietii, sa-i intrevad destinul tragic, dezamagirile, lupta sa continua. L-am simtit mult mai uman dupa aceea, de parca era un prieten vechi, de parca ne cunosteam.

De fapt, si acum il simt pe Mihai Eminescu ca pe un apropiat, ca pe o persoana pe care am cunoscut-o cu adevarat. Si de fapt asa si e – bineinteles ca ajungi sa cunosti un om atunci cand ii citesti cele mai intime ganduri, opera, cand afli atat de multe amanunte despre viata lui.

Eu sunt Oana, detinatoarea blogului CityFemme.com. Prin acest articol am participat la provocarea data de Emil, pe cel mai nou blog al lui. Daca vreti sa vedeti sa vedeti ce altceva mai scriu, despre carti si nu numai, va astept si la mine pe blog. 🙂

2 Replies to “Oana Bonu: Trei momente in care Eminescu mi-a marcat existenta

  1. Imi plac experientele personale de genul. Despre asta este bloggingul. Parerea mea 🙂

    Multumesc pentru articol!

  2. Pingback: Oana Bonu: Copilaria mea are gust de mere si de cartofi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *