sau MORI PROST!

Stefania Costache: Ce a făcut Eminescu ăsta pentru mine?

Înainte să învăț să citesc, deși am învățat destul de devreme, în timp ce mă cățăram pe mobilă, am făcut pentru prima oară cunoștință cu acest nume.

Aveam 4 ani și în acea zi mă suisem pe bibliotecă, convinsă fiind că pot zbura până pe covor. Ca să ajung sus de tot, m-am agățat de cărți, dar cele mai multe dintre ele, în loc să mă sprijine, mai rău mă încurcau. Pe raftul 3 am dat de o carte groasă și copertată care nu s-a clintit când am pus mâna pe ea. Am ajuns sus și apoi am zburat. M-am lovit ce-i drept la aterizare dar până atunci am zburat. A venit tata repede în cameră că aterizarea fusese și zgomotoasă 🙂

– Ce-ai făcut copile? O secundă nu poți sta potolita?

Cum nu puteam recunoaște ca sunt de vină și cum ultima imagine din mintea mea fusese cartea groasă, am răspuns repede:

– Cartea aia m-a pus să zbor, tată!

L-a bufnit râsul și m-a întrebat:

– Eminescu?

– DA!

Am răspuns foarte sigură deși habar nu aveam despre ce vorbește dar îmi plăcea ca râde. Am tras concluzia ca Eminescu ăsta trebuie să fie ceva de bine…

Am crescut și am aflat ca este un poet și că trebuie să îl învăț pe dinafară. Mă gândeam la cartea aia groasă și mi se părea imposibil să învăț atât.

De frica lui am învățat matematica bine 😊. Eram scuzata de doamna de română că nu știu versurile pentru ca mergeam la olimpiada la mate.

Prin clasa a 8-a a trebuit să scriu totuși ceva și la română. Aveam de făcut nu mai știu exact ce compunere liberă. Mi se schimbase recent profa și asta nouă îmi și plăcea mult așa că, de dragul ei și al unei impresii bune, am făcut compunerea. Am citit-o în clasă și doamna a început să plângă… Și a plâns ceva, nu doar a lăcrimat. Se făcuse o liniște mormântala în clasă și eu nu știam dacă am făcut bine sau rău. Colega mea, Raluca plângea și ea…

Profa a venit la mine, m-a pupat și mi-a zis:

” – Cât talent zace în tine fetiță! Dă-mi mie lucrarea că o înscriu la concursul Eminescu” (ceva cu Eminescu dar nu îmi aduc aminte exact numele)

Nu reușisem niciodată să impresionez pe cineva atât de tare până atunci. Erau un copil deștept, bun la majoritatea materiilor și fusesem lăudată adesea dar niciodată prin emoții, ca atunci.

La o luna distanță câștigam și primul premiu din viata mea în afara scolii. Profa mi-a adus o diplomă cu locul 1 pe care scria mare Eminescu.

Băiatul ăsta tot apărea în viata mea și eu nu știam nimic despre el.

În liceu am rămas pentru prima oară corigenta și nu la orice ci la română 😊

Proful, care era și dirigintele meu mi-a zis:

– Dacă nu pui mâna să scrii tu, nu taică-tu cu mine nu ai viață.

Tata era profesor de română așa că de câte ori aveam de scris mai mult sau de compus ceva, fugeam la el sa îl rog sa scrie. Tata a rămas corigent, nu eu😂

Am trecut cu greu anul căci Eminescu ăsta devenea tot mai insistent în a fi învățat sau măcar citit.

La 16 ani m-am hotărât să il citesc. Am dat fuga la biblioteca mea veche la care acum trebuia doar sa întind mâna după cartea groasă, fără sa ma mai cațăr.

Am pătruns într-o altă lume citindu-l căci nu simțeam că îi citesc poeziile ci gândurile codificate cumva în versuri. Mi-a plăcut dar i-aș fi adus câteva modificări că doar eram adolescentă și nu puteam lua totul de-a gata.

A urmat cea de-a doua scriere a mea personală.

Aveam de descris cât mai exact, unui orb, ceea ce noi vedeam și el nu putea vedea. Practic, tema pentru acasă era o scrisoare pt un orb.

Ajutată fiind de noul meu prieten pe care îl citisem i-am scris orbului despre ceva ce nici eu nu vedeam sau cunoșteam. I-am descris iubirea căci o învățasem de la Eminescu 😊

Când am citit-o în clasă, profesorul meu a făcut ceva extraordinar. S-a ridicat în picioare și tremurând tot (de nervi cel mai probabil) a spus:

– 10!

Din nou, toată clasa a amuțit. Dl Clenciu avea 70 de ani aproape și niciodată nu dăduse această notă în întreaga lui carieră. Intotdeauna ne spunea ca 10 e doar pentru profesori. Eu eram eleva care i-a dat cele mai mari bătăi de cap căci ii aduceam aminte de fiica lui, o rebelă și ea. Eram într-un conflict permanent cu el și chiar cred că l-a durut să îmi dea nota aia, dar era un profesor cinstit. La 2 saptămâni distanță, profesorul meu a murit. A fost ultima notă oferită de el cuiva.

Îmi amintesc ca mergeam pe stradă și mă conversaționam în mintea mea cu noul meu prieten “Vezi ce ai făcut mai Eminescu? L-ai omorât pe profu'”…

Un alt lucru pe care l-a făcut Eminescu prin inspirația oferită a fost faptul ca tot acea lucrare de 10 a fost și primul meu articol publicat vreodată în vreun ziar. Evenimentul Zilei a dedicat o pagină scrierii și analizei psihologice a textului.

Nu știu cum a ajuns lucrarea mea la ei dar tine sa cred că a avut o legătură Dl. Clenciu.

A urmat bacul și, cum era firesc, Eminescuuuuuuu m-a însoțit. A fost principalul subiect. A fost băiat bun și nu mi-a făcut probleme deloc 😊

Tot datorită lui am ales facultatea de Jurnalism căci îmi arătase deja cum e sa publici ceva într-un ziar și tot datorită lui am scris sute de pagini în care mi-am exteriorizat emoțiile care m-ar fi mâncat de vie dacă le țineam în mine.

La 24 de ani eram la o masa cu Dinu Olarasu și l-am întrebat de unde își ia inspirația. Mi-a zis:

– Stii pe cine am la numere de urgență? Uite, apasă lung pe 1 sa vezi le cine sun.

Am apăsat și pe ecran a apărut cu litere mari următorul nume : EMINESCU. Am apăsat din curiozitate și pe 2 sa vad pe cine mai are. La 2 era DUMNEZEU.

Am răsuflat ușurată în sinea mea ca nu sunt nebuna și ca nu doar eu vorbesc cu Eminescu de ceva vreme. L-am întrebat de ce nu-l sună doar pe Dumnezeu și mi-a spus:

– E fiecare cu treaba lui. Pentru inspirație vorbesc cu Eminescu și asta îmi lipsește cel mai des… Pe Dumnezeu îl sun pentru alte treburi și încerc sa apelez la el mai rar că știu ca are multă treabă…

Am înțeles cumva ca fiecare lucru are Dumnezeul lui și am înțeles clar ca Eminescu era un Dumnezeu al cuvintelor așternute pe foi …

– Deci, ce a făcut Eminescu ăsta pentru mine?

– Știți, nu l-am mințit pe tata când aveam 4 ani. Eminescu chiar m-a ajutat să zbor…și atunci și de alte multe dați când cuvintele mele capatau sens pe foaia albă…


Bucati de carne, apă ,oase și peste toate presărat suflet…mă fac pe mine. Încercari, drumuri line și piedici, critici și prieteni… mă fac pe mine cea de-acum. Amintiri, vise distruse și speranțe noi…mă fac să scriu. – Stefania Costache – lolrelai.ro

11 Comments

  1. Emil Calinescu

    Trei lucruri despre articolul asta, care-i printre preferatele mele. Asadar:

    1. Prima mea reactie dupa ce l-am citit a fost: si daca sunai la Eminescu, cine-ti raspundea? Dar la Dumnezeu? C-as fi vrut si eu numarul lor. Macar al lui Dumnezeu …

    2. Povestesc din nou o faza de la bac. Auzisem noi, de la diriginta, care statea pe acolo, cu noi, sa ne sustina, ca pe catedra subiectele sunt asa: in stanga e proza, in dreapta poezia. La oral zic. Asa ca m-am dus eu in stanga de tot sa trag subiect. Se uite o supraveghetoare la mine: UNDE TE DUCI? La care eu, mandru: SA TRAG SUBIECT! Nu intelegea de ce. Eu voiam sa fiu sigur ca NU imi pica poezia.

    3. D-aia is bune pozele ori videoclipurile, pt a vedea reactii precum reactia profesorului tau, Clenciu.
    Eu, sincer, uram profesorii de genul. Din suflet. Chiar daca tu il respecti, eu nu dadeam doi bani pe el. Oricat de culti, destepti si cititi ar fi fost 🙂

    Cam atat. Multumesc inc-o data pentru articol!

  2. Stefania Costache

    Eu iti multumesc pt invitație 😊
    Cât despre dl. Clenciu, aceeași repulsie am avut-o și eu inițial, repulsie pe care ulterior am regretat-o. Nu putem judeca un om până nu ii cunoaștem povestea și în niciun caz nu putem urî un om căci ne facem nouă rău.
    Nepoata lui era în clasă cu mine. O elevă de 10 la toate materiile. La el avea 9. Era un om cinstit și cu principii chiar dacă nu principii pe gustul celor de 16 ani…
    Iti multumesc încă o data pt ca m-ai făcut sa rememorez amintiri și personaje.
    Mult succes cu noul proiect!

  3. Emil Calinescu

    Un om cu principii gresite, incuiat, absurd, nu ar primi in veci respectul meu. Este ca si cum ar trebui sa respect un politist ca-l aresteaza pe ta-su ori pe fra-su. Niciodata nu voi face asta!

  4. Zic și eu

    Dacă dumneata ești aceea implicată în diferendul cu acel medic stomatolog, ai cel puțin decența de a-l lasă pe Eminescu ÎN PACE. Dumneata ești adepta acelui dezgustător”trend” “#me too”, care speri dumneata “să-ți dea aripi”, ducandu-te pe culmile “afirmării”, așa cum sărmanul Eminescu, a cărui muză a fost cam de același profil moral cu dumneata – n-are cum s-o facă. Actualmente există “n” “doamne” și “domnișoare” ca dumneata, ceea ce este grav e că au apărut și în mediile profesionale simple, foarte multe individe de asemenea factură vor să devină “victimele” “hărțuirii” pe care ele o favorizează, trimițând către bărbați avansuri erotice explicite, sub pretextul că ele sunt… “open mind”. Cele ca dumneata nu sunt țintă niciunui “hate”, voi ați împrăștiat mefiență și ura in societate, treziți dezgustul și groaza, și voi contribuind la împingerea Umanității spre depresie, stagnare și în cele din urmă – inevitabilă decădere. Sper, stimată doamnă, că textul este suficient de ortografic editat, și subiectul îndestul de exhaustiv tratat.

  5. Zic și eu

    🙂 – Eram sigur că veți șterge comentariul! Dar nu credeam că veți fi așa de “operativă”! Așa de perspicace sunt toți “tinerii frumoși și liberi”?… – Ei, ce să-i faci, nicio nenorocire nu ține însă la nesfârșit… – Iliescu ne-a servit la vremea lui o “democrație originală”, dumneavoastră, prin cenzură subtilă, ne-o veți servi pe aceea “direcționată”. – Cu matematica dezbarata de…rasism, cu desființarea sexelor, uite, o tematică de abordat – cum își permitea Algoritmul lui Euclid să enunțe ceea ce a enunțat?… – O zi mirifică vă doresc, nu uitați să ștergeți repede și mesajul acesta!… – 😊

    • Emil Calinescu

      Nu a sters nimeni niciun comentariu. Si oricum nu ea le sterge, ci eu, ca detinator al blogului.

      Eu, insa, am moderare la comentarii. Trebuie sa accept comentariile celor care pana acum nu au niciun comentariu acceptat. Le-am acceptat mai greu, neinsemnand ca le cenzurez.

  6. Zic și eu

    Bingo! Ați șters și al doilea comentariu! – 😄

    • Emil Calinescu

      Nu a sters nimeni niciun comentariu.

  7. Zic și eu

    În regulă, îmi fac ”mea culpa”, nu a șters nimeni niciun mesaj din ceea ce am postat eu, au fost acceptate mai greu, dar totuși au fost acceptate, m-am grăbit, am tras concluzii pripite. De asemenea, sunt dator să adresez scuze tinerilor frumoși și liberi, unii chiar ajunși printre ” Eroii lin Linia-Întâi”. Sunt mai concilianți, mai permisivi decât predecesorii lor, cenzorii clasici din vremea comunismului cu seceră și ciocan. Această orânduire totuși trebuie să recunoaștem că în ultimii treizeci de ani s-a mai upgradat, s-a mai cizelat. Sunt totuși fericit că biologic sunt un om care tocmai am trecut de cincizeci de ani, cât o să mai pot să trăiesc, insuficient ca să apuc să văd deznodământul legat de edificarea noii lumi, a ”noii ordini”, în care matematica va fi dezbărată de rasism, sexele vor fi desființate, pruncul va întinde scâncind mânuțele nu după mămica lui – ci după Părintele 1, în timp ce Părintele 2 – adică desuetul ”tată” de acum – nu se va mai deosebi prea mult fizionomic de ”Părintele1”; un citat din Platon sau Aristotel ( a căror principii sunt astăzi călcate sârguincios în picioare) vor deveni acte da blasfemie, căci și filosofia va fi socotită ”rasistă” – întrucât cei doi au fost – ce să-i facem – europeni. În aritmetica elementară 2+2 nu vor mai face totdeauna patru , ci eventual 22 – asta în numele ”principiului” admiterii și a unei alte păreri. – Regret cele ce am făcut în decembrie 89, acum înțelegând la valențe la care nu aș fi putut vreodată crede că va ajunge acel disperat – ”Vom muri, dar vom fi liberi!”… – Regret că printr-un sinistru mutatis-mutandis acel cutremurător strigăt de disperare caracteristic generației mele este valabil și azi ca singură speranță de salvare, regret colegii de generație căzuți, răpuși de gloanțele criminale ale unui regim scelerat care nu credeam că se va putea regenera sub forma lugubră de astăzi, căci pentru societatea imundă ce a continuat să existe și după decembrie 1989 – nu era necesar să cadă răpuși oameni, indiferent de vârsta pe care o aveau. Și totuși, acei tineri-sfinți ajunși în cimitirul Pieptănari au un singur ”avantaj” – acela de a fi murit cu o deziluzie mai puțin, dar cu o aureolă căpătată mai repede. Și, în ceea ce mă privește, regret că atunci nu i-am urmat, staționând aici parcă pentru a rămâne observator al mârșăviei contemporane, într-o bună zi având cu dânșii motive de taifas, dacă și sufletul meu se va ridica la Cer.

    • Emil Calinescu

      Ti-am acceptat comentariile, insa te rog sa nu insisti. Ti-ai facut cunoscut punctul de vedere, daca Stefania raspunde sau nu e problema ei. Insistenta se traduce in termeni informatici prin SPAM.

      Am inteles opinia ta, e irelevant daca sunt sau nu de acord cu ea.

  8. Zic și eu

    Eu am spus ce am avut de zis. Acum, poate ar fi mai bine să le ștergeți. Nu aștept niciun răspuns, și oricum nu mai are importanță ce spunem, fiindcă oricum nu avem nicio putere. Rămas bun, este ultima oară când mai accesez aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

© 2021 CitestE-MI-L

Theme by Anders NorenUp ↑

%d bloggers like this: