Sinuciderea Ielelor – Ana Manescu

13 Jul

Se spune despre orice carte ca ar trebui sa se sustina prin ea insasi. Ca toate intelesurile ei ar trebui sa se regaseasca strict intre copertile ei. Da, daca este volumul 2 dintr-o serie, atunci e ok, e firesc sa poata fi inteleasa doar dupa ce ai lecturat primul volum. Eu voi vorbi in continuare despre o carte de proza scurta, Sinuciderea ielelor, de Ana Manescu.

Trebuie sa spun din start 3 lucruri, esentiale dupa mine nu pentru INTELEGEREA articolului, nu am pretentia ca scriu codat, greoi, imi doresc sa scriu accesibil pentru toata lumea, ci pentru a intelege pe deplin unghiul meu de abordare. Asadar:

  1. Nu am citit nicio alta carte de-a autoarei. Fix din acest motiv am scris acea (lunga?) introducere: eu judec aceasta carte strict pe baza a ceea ce scrie in ea. Daca anumite teme, anumite povesti, sunt si in alte carti, daca un stil este evident, asta nu pot nici confirma, nici infirma.

  2. Pe Ana Manescu nu am cunoscut-o, inca, personal. Nu am intalnit-o niciodata. O urmaresc pe facebook si pot spune ca postarile ei sunt simpatice. Au un vibe bun. Nu pot spune mai multe, n-o urmaresc de atat de mult timp.

  3. Nu am citit la viata mea multe carti de proza scurta. Nu este genul meu de lectura, din mult prea multe motive. In cazul filmelor, scurtmetrajele sunt printre tintele predilecte la festivaluri, in special cele romanesti. Cartile de proza scurta, insa, nu-s printre favoritele mele, desi recunosc ca vreau sa ma pun cat de cat in tema cu ele.

Acestea sunt, deci, premisele de la care porneste articolul meu despre cartea Sinuciderea Ielelor. Evit sa scriu recenzie, este un cuvant pe care sincer il dispretuiesc.

Si mai sunt tentat sa zic ceva, tot ca o premisa, un fel de efect al tuturor acestora: am terminat de citit aceasta carte acum mai bine de o saptamana. Articolul acesta dospeste. A avut 3 forme pana acum. Aceasta, a patra, va fi cea finala. Indiferent cat de multumit voi fi de el, indiferent cum va iesi, acesta va ramane. La fel a patit si articolul despre precedenta carte de proza scurta, Minte de dovleac.

Acum, trebuie sa va zic cum citesc eu cartile de genul. Ce caut la ele:

1. Caut firul care le leaga. Tema comuna. Ce au in comun toate povestile alea. Fix ce NU am gasit la precedenta carte de proza scurta lecturata.

2. Caut justificarea titlului. In general, majoritatea acestor carti poarta numele uneia dintre povestiri. Ceea ce inseamna, in majoritatea cazurilor, ca aceea este povestea reprezentativa. Din N motive. Refuz sa cred ca un autor si-a botezat cartea in acel fel doar pentru ca suna bine. Doar pentru ca acela era titlul cel mai comercial. Ori ca a dat pur si simplu cu banul cand a ales titlul.

La ambele intrebari, raspunsul pare a fi cam acelasi. De fapt, firul comun, elementul de legatura, se afla chiar in acea poveste. De fapt, in toata aceasta carte este vorba despre basme. Dar, si aici este cheia, este vorba despre aducerea basmelor in modernitate.

Discutia este ampla, ar putea fi scrisa o intreaga carte pe tema asta. Incerc sa fac un rezumat de cateva randuri.

Intai si intai, spre deosebire de modul in care erau scrise cartile la 1800, acum vorbim despre o cultura globala. Chiar daca folclorul, miturile populare, se spune c-ar apartine unei singure culturi, folclor romanesc, folclor frantuzesc, folclor englezesc, folclor nordic, exista mai nou un fel de mitologie comuna. Singurul motiv pentru care oamenii EVITA sa amestece borcanele sunt drepturile de autor.

Altfel, daca nu ar exista acestea, dragutele de ele, sigur am fi avut pana acum o poveste cu Harry Potter colindand tinuturile Narniei, intalnindu-se cu alde Thor pe acolo si luptandu-se impreuna cu Harap-Alb, spre final, cu un zmeu extrem de fioros.  Unora li se pare absurd, li se pare ca strica personajele, mie mi se par chestiuni firesti.

Ana Manescu nu duce lucrurile atat de departe, are doar referiri vagi la alte universuri, dar influentele se vad.

Legat de posibila interpretare a cartilor ei, ramane doar sa ma intreb, fara sa pot efectiv afla: oare ce intelege un copil al anului 2018 din aceasta carte, oare ce intelege un adolescent al aceluiasi an, oare ce ar intelege un copil al anului 2000 din ea si oare cum ar fi fost ea receptata in 1990?

Personal, am citit-o mai detasat, nu ma pot atasa de personaje de basm, insa un copil, de 7, de 10, de 14 ori chiar de 18 ani se ataseaza si sufera alaturi de ele. Chiar as fi curios sa aflu cum va trai aceste povesti un copil din 2018. Chiar e interesant de aflat.

Altfel, ca orice basm, culegerea de texte a Anei Manescu citita si traita mai mult decat trebuie analizata si aprofundata. Sunt niste povestiri de care trebuie sa ne bucuram, fara sa despicam firul in patru.

Caci nu stiu dac-am apucat sa va povestesc, dar pentru mine Harap-Alb a fost un soc. Probabil voi scrie un articol distinct pe tema asta. Si chiar o s-o fac. Pe scurt: era povestea mea preferata, cand eram mic bunica mea, profesoara de romana la baza, mi-l povestea inainte de culcare. Aceeasi opera a fost studiata in clasa a zecea. STUDIATA! Analizata. Caracterizare de personaj. Tot tacamul. Dupa toate astea, mi-a pierit orice urma de placere a (re)citit Povestea lui Harap-Alb. Nu mai era personajul ala misto, fascinant, care-mi marcase copilaria. Era un personaj de poveste tipic, care se duce pe un drum initiatic, care este ajutat de personaje stereotipice, arhetipuri de personaje, care intra in bucluc ca nu-si asculta tatal… Deci … NU!

Va rog din suflet, bucurati-va de povesti! Bucurati-va de Sinuciderea Ielelor (suna absurd?), bucurati-va de lectura! Cartea poate fi gasita pe site-ul editurii Herg Benet si in toate librariile online din tara!

PS: Dupa Sinuciderea Ielelor sigur voi da o sansa si celorlalte carti scrise de Ana Manescu. Sper sa nu ma dezamageasca! Blogul ei, pe care acum, abia acum, l-am descoperit, imi place chiar mai mult decat cartea 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *