Fata care trebuia sa moara (The girl who lived twice)

Fata care trebuia sa moara este volumul 6 din seria Millennium si, va spun sincer, l-am comandat cu strangere de inima. Asteptarile erau minime.

Pentru cine nu stie, povestea pe scurt este in felul urmator: primele 3 volume, Barbati care urasc femeile, Fata care s-a jucat cu focul si Castelul din nori s-a sfaramat, au fost scrise de Stieg Larrson; volumele pareau a avea o gandire unitara si, cel mai important, cresteau in calitate de la unul la altul, volumul 3 fiind o adevarata capodopera. Stiti ce s-a intamplat cu autorul, a murit subit imediat dupa ce a predat cele 3 manuscrise (ma rog, vorba vine, nu cred ca mai scrie nimeni de mana). Seria a fost preluata de David Lagercrantz, un scriitor deloc obisnuit cu thrillerele. Singura carte de-a lui pe care o citisem fusese Autobiografia lui Zlatan.

Urmatoarele 2 carti ale seriei Millennium, Prizoniera in panza de paianjen si Dinte pentru dinte, au fost niste mari dezamagiri. Se vedea clar ca autorul nu are ideea de thriller in sange (poate pe partea politica statea bine, dar pe partea de thriller lucrurile lasau de dorit). E drept, comparatia inerenta era cu volumul 3, o capodopera din punctul meu de vedere.

Totusi, pentru ca povestea, per total, era prea misto, iar personajele prea bine conturate, am ales sa continui. Puteti s-o numiti inertie, puteti s-o numiti incapatanare, cert este ca nu regret nicicum alegerea facuta.

Fara sa va dezvalui nimic din actiune, lasandu-va pe voi sa descoperiti in ce bucluc au mai intrat Lisbeth si Mikael, trebuie sa va dezvalui ce am simtit eu citind aceasta parte a sasea a povestii.

Intai si intai, suspans ca aici nu am mai intalnit de mult timp. Este clar, din acest punct de vedere, mult peste volumul 3. Deci acolo unde volumele 4 si 5 lasau de dorit, pe partea de thriller, acest al saselea volum, Fata care trebuia sa moara, exceleaza. Este de-a dreptul socant, mai ales spre final.

Gandindu-ma retrospectiv, la cele 3 volume scrise de David Lagercrantz, imi vine-n minte o comparatie fotbalistica (daca tot a scris el cartea despre Zlatan, comparatia fotbalistica nu-i deloc absurda): pare o rezerva care este nevoita sa intre in teren pe un post cu care nu este familiar, care rezerva are nevoie de 2 meciuri sa se adapteze pe noul post, dar care face un al treilea meci de-a dreptul briliant. Fix de asta a avut nevoie David Lagercrantz, de o perioada de adaptare. Caci in aceasta carte David Lagercrantz il intrece pe Stieg Larrson. Ii da clasa as zice.

Un al doilea aspect la care m-am gandit a fost cel legat de Lisbeth: nici dupa al saselea volum nu-s decis daca ar trebui s-o urasc sau s-o iubesc. Probabil asta a fost si dorinta autorilor. Cert este ca fix din cauza ei mi-au displacut toate ecranizarile: nu cred ca s-a nascut actrita care sa poata s-o interpreteze in mod corect pe Lisbeth Salander. Si nu cred ca se va naste candva.

Ca sa fac o gluma, atunci cand un scriitor inventeaza un personaj, ar trebui sa se gandeasca si la o eventuala ecranizare; nu e deloc rentabil pentru el, ca scriitor, ca acel personaj sa fie imposibil de interpretat.

Un al treilea aspect este legat de final. Nu vi-l dezvalui, insa va spun ca am o vaga impresie ca ar fi ultimul. Este PRIMUL final de volum din seria Millennium care ma face sa cred ca este cu adevarat incheierea seriei. Este, totodata, un volum care ma face sa imi doresc sa fie ultimul, caci tare ma tem ca urmatoarele volume nu-l vor putea egala. Ma tem, de fapt, ca ar putea iesi mai slabe chiar si decat volumele 4 si 5.

In final, un ultim gand, de fapt un indemn: volumul 6, Fata care trebuia sa moara, ar trebui sa va faca sa cititi volumele 4 si 5, daca inca nu ati facut-o. Este un motiv indeajuns de bun sa le parcurgeti, desi va avertizez de pe acum ca veti dezamagiti de ele. Insa acest al saselea volum, Fata care trebuia sa moara, este incheierea fabuloasa a seriei, este cireasa de pe tort. Ori, ca sa ramanem in domeniul thrillerelor, bomboana de pe coliva. Chiar merita!